chititură sf [At: PSALT. 259/21 / Pl: ~ri / E: chiti¹ + -ură] (Iuz) 1 Podoabă. 2 Învățătură.

CHITITURĂ s. 1. (Mold.) Chiteală. Că de n-ar hi că leagea ta chititura mea iaste, atunci amu perit aș fi in smerenia mea. DPSR, 159r. Etimologie: chitit + suf. -ură. Vezi și: chiteală, chiti, chitire, chitit¹, chitit², nechitit, răschiti. Cf. c h i t e al ă, %chitire, chitit², chiverniseală (1|), chivernisire (1), s ă m ă l u i n ț ă, s ă m ă l u i re (2). s c h i v e r n i s e a l ă.

chititúră f., pl. ĭ. Vechĭ. Rar. Instruire, învățătură.