chiteală² sf [At: ALECSANDRI, T. 518 / Pl: ~teli / E: chiti² + -eală] (Reg) 1 Nimerire. 2 Exactitate.

chiteală¹ sf [At: MOXA, 382/37 / V: (reg) chicele sfp / Pl: ~teii/ E: chiti¹ + -eală] 1 (Reg) Găteală. 2 (Înv) Întocmire. 3 (Înv; îla) De ~ Falsificat. 4 (Înv) Chibzuință.

❍ CHITEALĂ¹ (pl. -eli) sl. Mold. Judecată, socoteală: subțire la minte, iscusit la socoteală și întreg la ~ (CANT.); judecăm omul după bacșiș și nu dăm niciodată greș cu chiteala (ALECS.) [chiti¹].

❍ CHITEALĂ² (pl. -teli) sf. Trans. Dichiseală, găteală, împodobire [chiti²].

CHITEALĂ¹ s. f. (Popular) Chibzuială, socotință. Prin știință și chiteală Poate face niscai planuri mai cu bună rînduială? CONACHI, P. 294. Ducîndu-se în tîrg și cumpărînd fierul de plug, după multă chiteală, îl puse în sin. ȘEZ. V 130.

CHITEALĂ² s. f. (Rar) Ochire. [Cu pușca] te-oi șoldăni dintr-o chiteală. ALECSANDRI, T. I 206.

CHITEALĂ¹ s. f. (Pop.) Chibzuială, socotință. – Din chiti¹ + suf. -eală.

CHITEALĂ² s. f. (Reg.) Ochire, țintire. – Din chiti² + suf. -eală.

chiteală f. 1. Tr. găteală; 2. Mold. socotință: nu dăm greș cu chiteală AL.

chiteálă f., pl. elĭ. Mold. Acțiunea de a chiti.

chiteală (judecată; nimerire; găteală) (pop.) s. f., g.-d. art. chitelii

chiteală (judecată, nimerire, găteală) (pop., reg.) s. f., g.-d. art. chitelii

chiteală (judecată, nimerire, găteala) s. f., g.-d. art. chitelii; pl. chiteli

CHITEALĂ s. f. (Mold.) Chibzuială, judecată. Supțire la minte, iscusit la socoteală și întreg la chiteală. CD 1698, 22^r. Precum pașii, așe chitealele își muta. CI, 175; cf. CI, 100, 171; CANTEMIR, HR.; CD 1770, 26r. Etimologie: chiti + suf. -eală. Vezi și chiti, chitire, chitit¹, chitit², chititură, nechitit, răschiti. Cf. chitire, chitit², chititură, chiverniseală (1), chivernisire (1), sămăluință, sămăluire (2), schiverniseală.