3 intrări

39 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CHELĂLĂIT1 s. n. Chelălăială. – V. chelălăi.

CHELĂLĂIT1 s. n. Chelălăială. – V. chelălăi.

CHELĂLĂIT2, -Ă, chelălăiți, -te, adj. (Despre lătrat) Tânguitor, ascuțit și repetat. – V. chelălăi.

CHELĂLĂIT2, -Ă, chelălăiți, -te, adj. (Despre lătrat) Tânguitor, ascuțit și repetat. – V. chelălăi.

chelălăit2, ~ă a [At: ODOBESCU, S. III, 41 / V: sche~[1] / Pl: ~iți, ~e / E: chelălăi] 1 (D. lătrături) Plângător. 2 (Fig; d. vorbire) Care seamănă cu o chelălăitură.

  1. Varianta schelălăit nu este consemnată cuvânt-titlu adjectiv în acest dicționar, ci doar sn. — Ladislau Strifler

chelălăit1 sn [At: ODOBESCU, S. III, 134 / V: sche~, schiol~ / Pl: ~uri / E: chelălăi] Chelălăitură.

CHELĂLĂIT2, -Ă, chelălăiți, -te, adj. (Despre lătratul cîinilor) Plîngător. Lătrătura lor chelălăită... răsună cu o ciudată monotonie la urechile vînătorului. ODOBESCU, S.III 41. ◊ Fig. (Despre vorbire) Cunoscînd milă în ochii femeii... [mutul] repezi cîteva sunete chelălăite și neînțelese. SADOVEANU, P. M. 259.

CHELĂLĂIT1 s. n. Faptul de a chelălăi; chelălăi tură, chelălăială. Pare că se și aude... chelălădtul lor [al cîinilor], de bucurie sau de durere. ODOBESCU, S. III 134. – Variantă: schelălăit (C. PETRESCU, C. V. 148) s. n.

CHELĂLĂIT2, -Ă, chelălăiți, -te, adj. (Despre lătrat) Plîngător, jalnic. – V. chelălăi.

CHELĂLĂIT1 s. n. Faptul de a chelălăi; chelălăială. [Var.: schelălăit s. n.]

CHELĂLĂI, pers. 3 chelălăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuțite și repetate; a scheuna. – Formație onomatopeică.

CHELĂLĂI, pers. 3 chelălăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuțite și repetate; a scheuna. – Formație onomatopeică.

chelălăi vi [At: BIBLIA (1688), 47 / V: schechi~, chiol~, ~lăcăi, sche~, schi~, schelălui, schilăi, schiol~, (reg) cherlăi, chie~ / Pzi: ~ies și ~lăi / E: fo cf (s)cheuna, chiloman] 1 (D. cîini sau d. vulpe, spc d. copoi sau d. căței) A scoate sunete plângătoare, ascuțite și dese (de durere sau, mai rar, de bucurie sau când găsesc vânat). 2 (Pan; d. copii) A plânge continuu Si: a scânci, a zmârcăi. 3 (Îf schelălăi) A geme.

chilălău sms vz chelălăi[1]

  1. Care este verb !?! — gall

SCHELĂLĂI vb. IV v. chelălăi.

CHELĂLĂI, chelălăi, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. V. scheuna. Dar dată că lighioanele încep să chelălăie. GALACTION, O. I 49. Aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcînd niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal. CARAGIALE. O. II 77. Dolfa rău chelălăia. TEODORESCU, P. P. 515. ◊ Fig. (Rar, despre oameni) Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie. STANCU, D. 156. – Variante: schelălăi (LESNEA, I. 127, ALECSANDRI, P. III 206, ȘEZ. VII 66), schilăi (RETEGANUL, P. IV 46), schiolălăi (HOGAȘ, M. N. 187) vb. IV.

CHELĂLĂI, pers. 3 chelălăie, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. [Var.: schelălăi vb. IV] – Onomatopee.

A CHELĂLĂI ~iește intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete ascuțite și tânguitoare; a scheuna. 2) fig. pop. (mai ales despre copii) A plânge cu sunete dese. [Sil. -lă-i] /Onomat.

chelălăi v. 1. a urla văitându-se (de câini când îi bate rău cineva); 2. fig. a plânge neîncetat (de copii). [Onomatopee].

chelácăĭ, a -ăcăí v. intr. (ung. kelekólálni, a te zvîrcoli). Munt. est. Chelălăĭesc, vorbind de cînĭ. Iron. Plîng, scîncesc. V. refl. Chelălăĭesc. Plîng, scîncesc.

chelălăĭésc v. intr. (ca și chelacăĭ). Vest. Țip de durere, vorbind de cînĭ. – Și schelălăĭesc (Munt. Mold.) chĭolălăĭesc, schĭolălăĭesc și schĭórlăĭ (Mold.), chilălăĭesc, schilălăĭesc și (Olt.) schílăĭ și -ĭésc.

chilălăĭésc, V. chelălăĭesc.

chĭolălăĭésc, V. chelălăĭesc.

schilă(lă)ĭésc V. chelălăĭesc.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 pl. chelălăiau; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

CHELĂLĂIT s. chelălăială, chelălăitură, schelălăială, schelălăit, schelălăitură, scheunare, schcunat, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)

CHELĂLĂI vb. a schelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

chelălăi (-ăesc, -it), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelălăi. Creație expresivă, cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura”, prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeași accepție. – Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. și n. (scheunat). Cf. schilă.

Intrare: chelălăit (adj.)
chelălăit1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • chelălăit
  • chelălăitul
  • chelălăitu‑
  • chelălăi
  • chelălăita
plural
  • chelălăiți
  • chelălăiții
  • chelălăite
  • chelălăitele
genitiv-dativ singular
  • chelălăit
  • chelălăitului
  • chelălăite
  • chelălăitei
plural
  • chelălăiți
  • chelălăiților
  • chelălăite
  • chelălăitelor
vocativ singular
plural
Intrare: chelălăit (s.n.)
chelălăit2 (s.n.) substantiv neutru (numai) singular
substantiv neutru (N29)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • chelălăit
  • chelălăitul
  • chelălăitu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • chelălăit
  • chelălăitului
plural
vocativ singular
plural
schelălăit substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • schelălăit
  • schelălăitul
  • schelălăitu‑
plural
  • schelălăituri
  • schelălăiturile
genitiv-dativ singular
  • schelălăit
  • schelălăitului
plural
  • schelălăituri
  • schelălăiturilor
vocativ singular
plural
Intrare: chelălăi
verb (V343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • chelălăi
  • chelălăire
  • chelălăit
  • chelălăitu‑
  • chelălăind
  • chelălăindu‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • chelălăie
(să)
  • chelălăie
  • chelălăia
  • chelălăi
  • chelălăise
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
  • chelălăie
(să)
  • chelălăie
  • chelălăiau
  • chelălăi
  • chelălăiseră
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • schelălăi
  • schelălăire
  • schelălăit
  • schelălăitu‑
  • schelălăind
  • schelălăindu‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • schelălăie
(să)
  • schelălăie
  • schelălăia
  • schelălăi
  • schelălăise
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
  • schelălăie
(să)
  • schelălăie
  • schelălăiau
  • schelălăi
  • schelălăiseră
chiolălăi
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
chilălău
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
chilălăi
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
chelăcăi
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • schilăi
  • schilăire
  • schilăit
  • schilăitu‑
  • schilăind
  • schilăindu‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • schilăie
(să)
  • schilăie
  • schilăia
  • schilăi
  • schilăise
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
  • schilăie
(să)
  • schilăie
  • schilăiau
  • schilăi
  • schilăiseră
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • schiolălăi
  • schiolălăire
  • schiolălăit
  • schiolălăitu‑
  • schiolălăind
  • schiolălăindu‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • schiolălăie
(să)
  • schiolălăie
  • schiolălăia
  • schiolălăi
  • schiolălăise
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
  • schiolălăie
(să)
  • schiolălăie
  • schiolălăiau
  • schiolălăi
  • schiolălăiseră
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

chelălăit, chelălăiadjectiv

  • 1. (Despre lătrat) Tânguitor, ascuțit și repetat. DEX '09 DLRLC DLRM
    • format_quote Lătrătura lor chelălăită... răsună cu o ciudată monotonie la urechile vînătorului. ODOBESCU, S.III 41. DLRLC
    • format_quote figurat (Despre vorbire) Cunoscînd milă în ochii femeii... [mutul] repezi cîteva sunete chelălăite și neînțelese. SADOVEANU, P. M. 259. DLRLC
etimologie:
  • vezi chelălăi DEX '09 DEX '98 DLRM

chelălăitsubstantiv neutru

etimologie:
  • vezi chelălăi DEX '98 DEX '09

chelălăiverb

  • 1. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuțite și repetate. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Dar iată că lighioanele încep să chelălăie. GALACTION, O. I 49. DLRLC
    • format_quote Aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcînd niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal. CARAGIALE. O. II 77. DLRLC
    • format_quote Dolfa rău chelălăia. TEODORESCU, P. P. 515. DLRLC
    • format_quote figurat rar (Despre oameni) Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie. STANCU, D. 156. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.