cebăluit¹ sn [At: MDA ms / P: ~lu-it / Pl: ~? / E: cebălui] 1-8 Cebăluire (1-8).

cebăluit², ~ă a [At: COD. VOR. 17 / P: ~lu-it / Pl: ~iți, ~e / E: cebălui] 1 Amețit². 2 Zăpăcit². 3 (Pex) Stricat². 4 (Pex) Rupt². 5 (Pex) Pocit². 6 (Pex) Deformat². 7 (Pex) Ciopârțit². 8 Luat în bătaie de joc.

cebălui v [At: CORESI, EV. 83/18 / P: ~lu-i / V: ciăb~, ciob~ / Pzi: ~esc / E: mg (el- sau meg-) csábulni „a fi sedus, înșelat”] 1 A ameți. 2 A zăpăci. 3 (Pex) A strica. 4 (Pex) A rupe. 5 (Pex) A poci. 6 (Pex) A deforma. 7 A ciopârți. 8 A-și bate joc de cineva.

ciăbălui v vz cebălui

ciobălui v vz cebălui

ciobăluit¹ sn vz cebăluit¹

ciobăluit², ~ă a vz cebăluit² corectat(ă)

cebăluĭésc v. tr. (cp. cu ung. csábulni, a se buĭmăci, a se uĭmi). Vest. (Ban. Olt. Trans.). Zăpăcesc (Cor.). Stric, pocesc, cĭopățesc, urîțesc. Batjocuresc. – În Olt. și cĭobăluĭesc, cĭopățesc.

cĭobăluĭésc, V. cebăluĭesc.

cebălui (-uesc, cebăluit), vb. – 1. A ameți, a zăpăci. – 2. A strica. Mag. (el)csábulni „a fi zăpăcit; a greși” (Lacea, Dacor., II, 901; DAR). – Der. cebăluitură, s. f. (obiect stricat). Sec. XVI.

CEBĂLUI vb. v. ameți, buimăci, năuci, zăpăci.

cebălui vb. v. AMEȚI. BUIMĂCI. NĂUCI. ZĂPĂCI.

CEBĂLUIT adj. (Trans. SV) Amețit, zăpăcit. Povestind Pavel de multe, cebăluit de somn, căzu. N. TEST. (1648). Etimologie: cebălui. Vezi și cebală, cebălui, cebăluitor. Cf. b e z m e t i c, b u i g u i t² (2), b u i g u i t o r (2).

CEBĂLUI vb. (Ban., Trans. SV) A ameți, a zăpăci. Csĕbeluiĕsk. AC, 332. Ket nu-m mintya csebelujeste. PSALT. SEC. XVII, apud TEW. Etimologie: magh. csábulni. Vezi și cebală, cebăluit, cebăluitor. Cf. b u i g u i (2), h ă m e i.

cebălui, cebăluiesc, vb. IV (pop.) 1. a ameți, a zăpăci. 2. a strica ceva, a diforma, a poci; a rupe, a ciocârti, a măcelări, a căsăpi. 3. a-și bate joc de cineva.