cața i [At: ISPIRESCU, L. 345 / E: fo] Cuvânt care imită strigătul coțofanei.

CAȚA interj. Cuvînt care imită strigătul coțofenei.

CAȚA interj. (se folosește pentru a imita strigătul coțofenei). /Onomat.

cața! int. țipătul coțofenei: cața! cața! să prindeți o coțofană faură ISP.; a se pune cața pe capul cuiva, a stărui din răsputeri. [Onomatopee].

CAȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

cațara i vz cața

cață³ sf vz cățea

cață¹ sf [At: PANN, P. V. III, 144/2 / Pl: ~țe / E: ns cf acăța] (Reg) 1 Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. 2 (Îe) A prinde sau a umbla cu ~ța A minți pe cineva. 3 (Îe) A sta ~ înaintea cuiva A sta drept (de frică, de respect).

cață² sf [At: LM / Pl: ~țe / E: ns cf cața] 1 Persoană rea și cicălitoare Si: (pfm) cicală, cicălitor. 2 (Îe) A se pune ~ pe capul cuiva A stărui mult pe lângă cineva.

CAȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

CAȚĂ¹, cațe, s. f. (Regional) Băț lung cu un cîrlig la vîrf, cu care ciobanii prind oile. Ia cară-te cu bine, Pîn’ nu-ncarc cața pe tine. PANN, P. V. III 144. Chiar cu-n lup de mă-ntîlnesc, Cu-această cață îl lovesc. TEODORESCU, P. P. 111. – Pl. și: căți (TEODORESCU, P. P. 75).

CAȚĂ², cațe, s. f. (Familiar) Persoană rea și cicălitoare, care vorbește într-una (bîrfind), căreia nu-i mai tace gura; gură rea. Pascu nu știa cum s-o împace, dar oloaga se holba la el – cață cu plisc. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 131. ◊ Expr. A se pune cap pe capul cuiva = a stărui mult pe lîngă cineva.

CAȚĂ¹, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cîrlig la vîrf, cu care ciobanii prind oile. – Postverbal al lui [a]căța.

CAȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Din cața.

CAȚĂ¹ ~e f. pop. Unealtă constând dintr-un băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. /v. a agăța

CAȚĂ² ~e f. pop. Persoană răutăcioasă și sâcâitoare. /Din cața

cață f. băț lung, cu un cârlig la un capăt, cu care ciobanul prinde oile: și mocanii (își beau) turmele, rămânând cu cațele POP.; a umbla cu cața, a înșela pe cineva, a prinde cu vorba (cum ciobanul prinde oaia cu cața): să nu mai umbli cu cața si să-mi amărăști vieața PANN. [Abstras din *cățare (v. acățà. cățărà) = lat. CAPTIARE].

cață-ceartă m. gâlcevitor, buclucaș.

cáță f., pl. e (subst. verbal d. lat. captiare, format din captio, prindere, de unde și it. caccia, fr. chasse, sp. caza, pg. caça. V. cățuĭe, acăț, cațăr, captez). Bîtă lungă cĭobănească cu capătu’ncovoĭat de prins oile. Furcă cu dințĭ încovoĭați de amestecat borhotu cu șișca (Bc.). Fig. Om care se tot ține după tine și de care nu poțĭ scăpa. Adv. A te ținea cață de cineva, a te ținea gîrbă, lipcă, scaĭ (ca să-țĭ dea ceva).

cața interj.

cață (fam.) s. f., g.-d. art. caței; pl. cațe

cață (fam.) s. f., g.-d. art. caței; pl. cațe

cață (băț, persoană rea) s. f., g.-d. art. caței; pl. cațe

cața interj. – Imită strigătul coțofenei, și prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndărătnic. Creație expresivă, cf. numele acestei păsări, coțofană și clanță; pentru compunere, cf. *chiț, haț, cuțu. Se folosește adesea cu reduplicare. – Der. cățăi, vb. (a striga coțofana; a sta la taifas); cîță, s. f. (bibilică); cață, s. f. (persoană care vorbește mult, moară-stricată; persoană bîrfitoare; zdreanță, cîrpă; Arg. procuror; bîtă cu cîrlig folosită de ciobani). Pentru trecerea semantică de la ideea de „bîrfă” la „cîrlig”, cf. clanță, clonț, cioc. Totuși se consideră în general ca avînd sensul de bîtă, cața este cuvînt diferit, der. de la acăța (Pușcariu 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă. Cațaon, s. m. (poreclă dată grecilor), este un der. de la cață „gaiță” cu suf. expresiv -un, cf. gărgăun (după Philippide, Viața rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα „capră”); der. cațaoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca „bîtă” (Candrea, Elementele, 403).

cață, cațe, s.f. (reg.) Băț lung, cu un cârlig la un capăt. ■ (top.) Cața, tarla în hotarul orașului Seini, pe malul Someșului, în dreptul satului Roșiori. Bătrânii spun că pe aceste locuri era o pădure seculară de stejari, cu tulpini atât de groase, încât trebuiau cinci oameni să le cuprindă. Și azi Someșul dezgroapă, săpând în maluri, trunchiuri uriașe, aproape carbonizate. Legenda spune că în pădurea din Cața trăia o fată înaltă și voinică: Fata Cații sau Fata Pădurii (Zinir, 2003: 62-63). – Cf. acăța (DEX, MDA); postverbal a lui (a)căța (Scriban, DLRM); cuv. autohton (Russu). ■ Cuv. rom. > ucr. kaca „bîtă” (Candrea, după DER).

cață, s.f. – (reg.) Băț lung, cu un cârlig la un capăt. ♦ (top.) Cața, tarla în hotarul orașului Seini, pe malul Someșului, în dreptul satului Roșiori. Bătrânii spun că pe aceste locuri era o pădure seculară de stejari. În această pădure erau copaci cu tulpini atât de groase, încât trebuiau cinci oameni să le cuprindă. Și azi Someșul dezgroapă, săpând în maluri, trunchiuri uriașe, aproape carbonizate. Legenda spune că în pădurea din Cața trăia o fată înaltă și voinică: Fata Cații sau Fata Pădurii (Zinir, 2003: 62-63). – Cf. acăța (DEX, MDA); postverbal a lui (a)căța (< lat. captiare) (Șăineanu, Scriban, DLRM); cuv. autohton (Russu). Cuv. rom. > ucr. kaca „bîtă” (Candrea, cf. DER).

CAȚA, com. în jud. Brașov, pe Homorodu Mare; 2.415 loc. (1991). În satul Beia se află o biserică fortificată (sec. 14-16), cu un altar poliptic atribuit lui Johannes Stoss.

cață, cațe s. f. 1. (pop.) v. capră (2.) 2. personaj feminin din romanele și filmele polițiste, care, sub masca ingenuității, ascunde un caracter infam.

tacă-ți cața! / fleanca! / gura! / leoarba! / pliscul! expr. (vulg.) taci!, liniște!, încetează!