caune sm [At: BORZA, D. / Pl: ? / E: nct] (Bot; reg) Pepene galben (Cucumis melo).

caulă sf vz căulă

caună sf [At: LIUBA-IANA, M. 28 / P: ca-u~ / Pl: ~ne / E: ml *cavina] (Îrg) Ocnă.

căhulă sf vz căulă

căulă sf [At: CIUPALĂ, Pl: / P: că-u~ / V: cau~, căhu~, căune / Pl: ~le / E: nct] (Reg) 1 Plută de 4-5 lemne, care servește la transportul oamenilor (sau greutăților) de pe un mal pe altul. 2 Vas de plutit format din 7-8 grinzi. 3 Pod de bârne de 3 m lungime și 1 m lățime. 4 Plută mică, pătrată, fără cârmă, compusă din scânduri groase legate la capete cu grinzi și mânată cu ruda (prăjina) sau cu cechea. 5 Plută încheiată din trunchiuri lungi de 11-21 m Cf brudină, pod plutitor. 6 (Îs) ~la chipcelului Instalație de pescuit.

căune sf vz căulă

❍ CAULĂ, CĂULĂ (pl. -le) sf. Trans. Bucov. Plută mică ce servește ca pod umblător: a găsit aici o fată româncă care l-a trecut cu caula (peste Nistru) (GRIG.) .

❍ CAUNĂ (pl. -ne) sf. Băn. (LIUB.) Gura ocnei, gaura pe unde se intră în ocnă [srb. kavna < germ. Kaue].

CĂULĂ, căule, s. f. (Reg.) Plută mică, întrebuințată ca pod umblător.

găunos a. 1. găurit pe dinăuntru; 2. lipsit de miez: arbore, măr găunos. [Vechiu-rom. găun, găunos, și dial. (Măidan) caună, gaură = lat. *CAVINA (din CAVUS)].

caúlă, V. căulă.

căúlă și caúlă f., pl. e (cp. cu numele orașuluĭ Cahul, lîngă Prut). Est. Plută de trecut o apă mică împingînd-o cu ghĭonderu. – Și cahulă. V. bac 1 și cĭobacă.

căulă (reg.) s. f., g.-d. art. căulei; pl. căule

căulă (reg.) s. f., g.-d. art. căulei; pl. căule

căulă s. f., g.-d. art. căulei; pl. căule

caună (-ne), s. f. – Mină. Origine incertă. După Pușcariu 324 și DAR, de la un lat. *cavina, de la cavus „gol, scobitură”. DAR pare a identifica acest cuvînt cu caulă, s. f. (ponton). Este posibil să fie vorba de o var. de la găunos vezi cuvîntul.

CAUNE s. v. pepene.

caune s. v. PEPENE.

CAUNĂ s. v. mină.

caună s. v. MINĂ.