CAUDINE adj. (În expr.) A trece pe sub furcile caudine = a impune învinsului condiții umilitoare; fig. a supune unei critici severe. [Pr.: ca-u-] – După fr. [fourches] Caudines, lat. [fauce] Caudinae.

caudine sfp [At: DN³ / P: ca-u~ / E: lat Caudinae, fr Caudines] 1 (Îe) A trece pe sub furcile ~ A impune condiții umilitoare (după o înfrângere totală). 2 (Pex; îae) A umili. 3 (Pex; îae) A supune unei critici severe.

CAUDINE adj. (În expr.) A trece pe sub furcile caudine = a impune învinsului condiții umilitoare; fig. a supune unei critici severe. [Pr.: ca-u-] – După fr. [fourches] caudines, lat. [fauce] Caudinae.

CAUDINE adj. f. pl. (Numai în expr.) A trece sub furcile (sau sub furci) caudine = a impune condiții umilitoare (după o înfrîngere totală). S-ascundă trufașul lor chip în togă, plîngînd de rușine l-om trece sub furci caudine. COȘBUC, P. I 155.

CAUDINE adj. f. pl. (În expr.) A trece sub furcile caudine = a impune învinsului condiții umilitoare; fig. a supune unei critici severe. – După fr. [fourches] Caudines (lat. lit. [fauces] Caudinae).

CAUDINE adj.f.pl. A trece sub furcile caudine = a umili, a impune condiții umilitoare (după o înfrîngere totală); (p. ext.) a supune unei critici severe. [< lat. fauces Caudinae].

CAUDINE adj. pl. a trece sub furcile ~ = a impune condiții umilitoare (după o înfrângere totală); (p. ext.) a supune unei critici severe. (< lat. /fauces/ Caudinae)

CAUDINE adj.: A trece pe sub furcile ~ a) a impune învinsului condiții umilitoare; b) a supune unei critici severe. [Sil. ca-u-] /<lat. (fauces) Caudinae

Caudine (Furci) f. pl. strâmtoare aproape de Caudium, la S.-E. de Capua, unde Romanii, învinși de Samniți, trecură sub jug; fig. a trece sub furcile caudine, a fi nevoit a face concesiuni umilitoare.

FURCĂ (pl. -ci) sf. 1 🚜 Unealtă alcătuită dintr’o prăjină de lemn tare terminată prin doi sau trei craci ascuțiți și încovoiați, numiți „coarne”; cu ajutorul ei se strînge fînul, se întorc sau se cară snopii, etc. (🖼 2237) ¶ 2 pr. anal. Nume dat la diferite lucruri ce prezintă doi craci ca și furca; furca puțului, stîlpul, între cracii de sus ai căruia oscilează cumpăna puțului (👉 PUȚ): lîngă un puț părăsit, cu ghizdurile desfăcute și cu furca strîmbă LUNG.; furca scrînciobului, stîlpul orizontal de care e fixat scrînciobul; furca carului, numită și „pisc” sau „gruiu”, partea carului, fixată de osie, care leagă inima de proțap; 🫀 furca pieptului, extremitatea inferioară a sternului: fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului CAR. ¶ 3 💒 Fie-care din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești ¶ 4 Par cu două crăcane în partea de sus ce se împlîntă în pămînt la construirea unui pătul sau pentru alte scopuri ¶ 5 🐑 O crestătură ce se face la urechile oilor, numită și „furculiță” ¶ 6 pl. Spînzurătoare: într’acel loc ce au furat dobitocul acolo să-l spînzure în furci PRV. -MB. ¶ 7 🏛 Furcile caudine 👉 CAUDIN ¶ 8 Băț, la capătul căruia se leagă caierul (de cînepă, de in, de lînă) spre a fi tors (🖼 2238-2244); a da de ~, a da de făcut, de împlinit lucruri grele, istovitoare; a (mai) avea de ~, a avea încă unele lucruri grele de făcut, unele greutăți de învins; a bate ~, a bate sdravăn; a ținea ~, a ținea morțiș ¶ 9 Șezătoare, unde se toarce cu furca: cîntau cu toatele cînd erau la ~ ISP.; familiar: vorbe de ~, vorbe de clacă [lat. furca].

caudine (în expr. furci ~) (cau-) adj. f. pl.

caudine adj. f. pl. (sil. ca-u-)

!caudină (desp. cau-) adj. f. (strâmtoare ~), pl. caudine (furci ~)

Furcile caudine (lat.) – Caudine vine de la numele unui vechi orășel din Italia: Caudium, în apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strîmtoarea caudină), azi: valea Arpaia. Dar numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut, dacă Pontius Herennius, generalul unui popor foarte mîndru – Samniții – n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult, tratamentul cel mai rușinos din toată istoria lor militară. Faptele s-au petrecut în anul 321 (î.e.n.) și sînt povestite de Titus Livius în cartea IX De la fundarea Romei (vol. II, Ed. Științifică, 1959, p. 229-239). Samniții, vlăguiți de atîtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de ani, le-au trimis și toți prizonierii înapoi și le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au refuzat pacea. Mînios față de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un șiretlic, oștile romane în defileul numit „Furcile caudine” și nu le-a îngăduit să iasă din această capcană decît după ce au depus armele și veșmintele și după ce au trecut sub un jug, în strigătele de ocară ale trupelor samnite. Expresia „a trece prin furcile caudine” a intrat în toate limbile spre a desemna acceptarea, de nevoie, a unor condiții grele, înjositoare. În poezia Un cîntec barbar, Coșbuc scrie: „În togă, plîngînd de rușine, I-om trece prin furci caudine”. IST.