CANȚONETĂ, canțonete, s. f. 1. Cântec popular italian, de origine napolitană; p, ext. cântec scurt. 2. Poezie lirică italiană, formată din versuri scurte. – Din it. canzonetta.

canțonetă sf [At: MACEDONSKI, O. IV, 89 / Pl: ~te / E: it canzonetta] 1 Mic cântec popular italian. 2 (Pex) Cântec scurt. 3 Poezie lirică italiană, formată din versuri scurte.

CANȚONETĂ, canțonete, s. f. 1. Mic cântec popular italian; p. ext. cântec scurt. 2. Poezie lirică italiană, formată din versuri scurte. – Din it. canzonetta.

CANȚONETĂ, canțonete, s. f. 1. Mic cîntec popular italian; p. ext. cîntec scurt, cîntecel. O canțonetă napolitană. 2. (Rar) Poezie simplă, ușoară. [Pantazi Ghica] rămine poet, deși nu rimează mai niciodată, fără ca pentru aceasta scrierile sale să rămîie mai puțin poetice și canțonetele sale mai puțin de spirit. MACEDONSKI, O. IV 89.

CANȚONETĂ, canțonete, s. f. 1. Mic cîntec popular italian; p. ext. cîntec scurt. 2. (Rar) Poezie simplă, ușoară. – It. canzonetta.

CANȚONETĂ s.f. 1. Poezie lirică italienească, formată din versuri scurte. 2. Mic cîntec popular italian; (p. ext.) cîntec scurt. 3. (Muz.) Piesă instrumentală polifonică din epoca Renașterii, asemănătoare cîntecului popular. [< it. canzonetta].

CANȚONETĂ s. f. 1. mic cântec popular italian, de origine napolitană; (p. ext.) cântec scurt. 2. poezie lirică italiană din versuri scurte. (< it. canzonetta)

CANȚONETĂ ~e f. 1) Cântec popular italian. 2) Poezie lirică italiană formată din versuri scurte. 3) Cântec scurt. /<it. canzonetta

canțonetă f. compozițiune lirică cu strofe de versuri scurte: canțonete comice.

*canțonétă f., pl. e (it. canzonetta, dim. d. canzone, și fr. chansonnette, dim. d. chanson, care vine d. lat. cántio, -ónis, cîntare). Cîntecel, romanță, poezioară lirică cîntată. – Și șansonetă (după fr.).

canțonetă s. f., g.-d. art. canțonetei; pl. canțonete

canțonetă s. f., g.-d. art. canțonetei; pl. canțonete

canțonetă s. f., pl. canțonete

canțonetă.

canțonetă (< it. canzonetta; diminutiv de la canzone, „cântec”) 1. Cântec it. cu caracter cvasipopular. C. napolitană a cunoscut cea mai mare râspândire, fiind inclusă și în repertoriul marilor cântăreți. 2. În sec. 16-17, piese vocale scurte, ușoare, deseori dansante; formă a a b c c, factură simplă, ritmică viguroasă. Apar în numeroase tipărituri de epocă. Au compus c. Orazio Vecchi, Viadana, Monteverdi.

CANȚONĂ, CANȚONETĂ (< it. canzone, cîntec) Specia a poeziei lirice, medievale, compoziție polifonică axată pe o scurtă poezie profană, divizată în stanțe egale, asemănătoare oarecum madrigalului (v.). Folosită la început de trubaduri în cîntarea iubirii cavalerești, ea a trecut în literatura apuseană și italiană, atingînd perfecția în opera lui Petrarca, în poezia lui Leopardi (Canzoni), și în aceea a lui Danie Aligheri, care își intitulează canzona sau cantica fiecare din cele trei părți ale Divinei Comedii, și care, în De vulgari eloquentia, fixează limitele canzonei. În literatura italiană, canțona apare sub diferite forme, canzoni all greco (Ode în genul lui Pindar), catene și manili, în care stanțele sînt legate între ele prin încrucișarea rimelor, bargelleto, cu forme fixe. Denumirea de canțonetă a fost dată de muzicienii secolului al XVI-lea canțonelor de dimensiuni mai restrînse prin numărul redus de strofe și versuri și folosirea, în general, a șapte sau chiar mai puține silabe, precum și un stil mai puțin serios. În literatura noastră, termenul canțonetă este folosit rareori pentru cîntecul de mici proporții, prin scurtimea versurilor și a strofelor. Cultivată de poeții secolului al XIX-lea ca Iancu Văcărescu, I. Heliade Rădulescu, V. Alecsandri ș.a.