CANDID, -Ă, candizi, -de, adj. Plin de candoare; curat, nevinovat, pur, neprihănit. [Acc. și: candid] – Din fr. candide, lat. candidus.

candid, ~ă a [At: MACEDONSKI, O. I, 163. / Pl: ~izi, ~e / E: fr candide, lat candidus] Plin de candoare Si: curat, neprihănit, nevinovat, pur.

CANDID, -Ă, candizi, -de, adj. Plin de candoare; curat, nevinovat, pur, neprihănit. – Din fr. candide, lat. candidus.

CANDID, -Ă, candizi, -de, adj. (Despre oameni și despre înfățișarea și manifestările lor) Plin de candoare, fără cusur (din punct de vedere moral), curat (la suflet), nevinovat. Figura lui încă adolescentă, cu ochii albaștri, candizi, era concentrată. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 10/1. ◊ Fig. Luna... apăru candidă... între două stînci. IBRĂILEANU, A. 11.

CANDID, -Ă, candizi, -de, adj. Plin de candoare; curat, nevinovat. – Fr. candide (lat. lit. candidus).

CANDID, -Ă adj. Plin de candoare, pur, nevinovat. [< fr. candide, cf. lat. candidus – alb].

CANDID, -Ă adj. plin de candoare, pur, nevinovat, inocent. (< fr. candide, lat. candidus)

CANDID ~dă (~zi, ~de) 1) Care este plin de candoare; nevinovat; neprihănit; inocent. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă candoare; caracterizat prin candoare. Privire ~dă. /<fr. candide, lat. candidus

candid a. curat la suflet.

*cándid, -ă adj. (lat. cándidus, alb, strălucitor, d. candére, a străluci, a fi aprins. V. candelă, in-candescent, incendiŭ, încing 2). Plin de candoare. Adv. Cu candoare. – Fals candíd (după fr.).

!candid adj. m., pl. candizi; f. candidă, pl. candide

candid/candid adj. m., pl. candizi/candizi; f. candidă/candidă, pl. candide/candide

candid adj. m., pl. candizi; f. sg. candidă, pl. candide

candid

candid.

CANDID adj. 1. v. inocent. 2. v. ingenuu.

CANDID adj. 1. cast, feciorelnic, fecioresc, inocent, neprihănit, nevinovat, pudic, virgin, virginal, (înv.) nestricat, prost, vergur, (fig.) curat, imaculat, neîntinat, nepătat, pur, serafic, (înv. fig.) neatins, preacurat. (Un surîs ~.) 2. credul, ingenuu, inocent, naiv, neștiutor. (O ființă ~.)

Candid ≠ vinovat, ipocrit

CANDID lat. Candidus, „alb, curat”. I. Forme noi, după synaxar: 1. Candidĭa f. ard. (Nepos); cu afer. *Didu > Didești s.: vezi și tema Didi. 2. cu apoc. Canda b. (16 B II 30; 17 B III 289); Canda din Tetoi, 1640 (Pol 39) zis și Cînda. 3. Derivate; Candin, Magda (Met 96); II. Forme vechi, cu apoc.: 1. Cîndu și Cînda (13-15 B 143; 16 B III 147; AO XVIII 474; Cat; Giur 266, an. 1535; Ard II 166; Cotr; Olt; Gorj 298); – din Hațeg (AO XVI 231); olt. (16 B III 147); post. (RA V). 2. Cînde, fam. ard., sec. XIII (RI XII 68); -T., 1452 (DM 38); – V. (Met 65); Cîndea, frecv.; comis, olt. (AO XVI 93) m-te (ib. ard. 1534 (Paș); mold. (P¹⁴) Cîndescu, C., log. (AO XVI 331); -l (Dm); Cînd/ești, frații (Ard II 166); -eni s. Cîndea = Condea (Ind 13 – 16 B). 3. *Cîndelea: Cîndelești s.; Cîndiliță și Cînduleț, ard. (Paș). 4. Căndea 1761 (Acte Sc); – I. (Ard. II 38); Căndoiu (Ard); Cîndonii, 1504 (16 B I 22). III. Relație prob.: Candrea și Cîndreș b.; Cîndreni t. Pt. Cîndea < Candidus (OR 1) și Chindeas. Kende = Candidus (M mar 70). Pentru numele lui Chendi, Ilarie, scriitor ard., cf. magh. Kendefy < rom. Cîndescul.

Candid Prenume nu prea frecvente în vremea noastră, Candid și fem. Candida, provin din lat. Cándidus, Candida, folosite inițial cu valoare de cognomen și atestate în inscripțiile întregului imperiu, dar într-o perioadă relativ tîrzie (60 e.n.). Datorită semnificației sale, ușor simțită și de vorbitorii limbii române, numele s-a impus în onomastica creștină (cultul unei sfinte Candida se celebrează la Napoli). Cognomenul latinesc corespunde adj. candidus „pur, senin, sincer”, sensuri mai tîrzii, dezvoltate din sensul primar „luminos” (adjectivul este legat de verbul candeo, candere „a fi incandescent, a străluci”). Interesant ni se pare să amintim că alte două cuvinte românești (alături de neologismele candid „plin de candoare, curat, nevinovat” și candoare, „puritate, morală, nevinovăție”) fac parte din aceeași familie; este vorba de candelă „lampă primitivă cu ulei care se pune la icoane sau morminte” (intrat în română printr-un intermediar slav) și chiar candidat „persoană care candidează, aspiră la un post, o funcție, un titlu etc.” (intrat, prin franceză, din lat. candidatus; la romani, persoanele care ajungeau să dețină o funcție publică îmbrăcau toga albă – „candida”). Multă vreme s-a crezut că rom. Cîndea ar fi continuarea directă a latinescului Candidus. Numele este într-adevăr vechi și răspîndit (un Cîndea, fiul lui Șerb, apare ca stăpîn în cîteva sate din Gorj încă din anul 1469, un alt Cîndea în 1486, iar satul Cîndești – jud. Buzău – este atestat prima oară în 1491), dar anumite motive de ordin istorico-cultural nu permit o continuitate a numelui personal latinesc Candidus în onomastica românească. Cînda, Cîndu, Cîndea, Cîndelea trebuie puse în legătură cu numele asemănătoare din limbile slave (de ex. bg. Căndea, Căndio, Căndel sau rus. Chindea, Chindei, Cîndei etc.), forme ale unor nume care apar în calendarul bisericii de rit bizantin (fie Achindin, fie Chindin, ambele de origine grecească). În română Candíd, Candída sînt împrumutate din apusul Europei, în epoca modernă, și sînt destul de rar folosite. ☐ Fr. Candide, it. Candido, Candida, magh. Kandid, Kandida, rus. Candid, Candida sau Candidii, Candidia etc. ☐ Numele masculin este cunoscut astăzi mai ales datorită protagonistului romanului lui Voltaire, Candid sau Despre optimism, iar femininul, prin personajul Candida Morell din comedia Candida de G.B. Shaw.