camatnic sm [At: PSALT. (1651) 172 / V: căm~ / Pl: ~ici / E: camătă + -nic] (Înv) Cămătar.

‡CAMATNIC sm. ⚚ Cămătar [vsl. kamatŭnikŭ].

camátnic, V. cămătar.

cămatnic sm vz camatnic

cămătar sm [At: MACEDONSKI, O. II, 19 / Pl: ~i / E: camătă + -ar] Persoană care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete Si: banchez, camatnic, cămătarnic, cămătaș, uzurar, zaraf.

CĂMĂTAR sm., CĂMĂTĂREASĂ (pl. -ese) CĂMĂTĂRIȚĂ (pl. -ițe) sf. ⚚ Acela, aceea care ia camătă.

CĂMĂTAR, cămătari, s. n. (În orînduirile sociale bazate pe exploatare) Persoană care dă bani cu camătă. Un cămătar, un om fără scrupule, care nu se dă înapoi de la nici o josnicie pentru a se îmbogăți. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2733. Astăzi nu mai am nimic, Jefuit de cămătarul cel sfruntat și fără milă. Nu-i rostesc mîrșavul nume: să-l rostesc îmi este silă. MACEDONSKI, O. I 9. Cu orice preț îmi trebuia bani. Am alergat la cămătarul nostru. NEGRUZZI, S. III 109.

CĂMĂTAR, cămătari, s. m. Persoană care împrumută bani cu camătă. – Din camătă + suf. -ar.

CĂMĂTAR ~i m. Persoană care dă bani cu camătă. /camătă + suf. ~ar

cămătar m. cel ce dă bani cu camătă.

cămátnic, V. cămătar.

cămătár m. (d. camătă; sîrb. kamatar, rentier). Defav. Uzurar, cel ce dă banĭ cu camătă. – Vechĭ cămatnic și camátnic (vsl. kamatĭnikŭ). V. bancher.

cămătar s. m., pl. cămătari

cămătar s. m., pl. cămătari

cămătar s. m., pl. cămătari

CAMATNIC s. v. cămătar.

camatnic s. v. CĂMĂTAR.

CĂMĂTAR s. (înv.) camatnic, cămătarnic, cămătaș, ciufut, mamelegiu, privătar, uzurar, zaraf.

CĂMĂTAR s. (înv.) camatnic, cămătarnic, cămătaș, ciufut, mamelegiu, privătar, uzurar, zaraf.