CAFTAN, caftane, s. n. (Învechit) Manta albă, largă și lungă, împodobită cu fir de aur sau mătase, pe care sultanul o dăruia demnitarilor și mandatarilor săi (marelui vizir, domnilor din Muntenia și Moldova), iar aceștia boierilor (la numirea lor în slujbă). Într-un halat de casă, lung ca un caftan, bătrînul luga strînse bărbătește mîna tînărului Herdelea. REBREANU, R. I 81. Mihnea ieși din biserică, îmbrăcă în tindă caftanul alb cu guler de samur. ODOBESCU, S. A. 90. Dar n-aș vrea nici stofe cu fir Și cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir, Nici falnic armăsar. ALECSANDRI, P. A. 67. ◊ Expr. A îmbrăca caftan sau a îmbrăca cu (sau în) caftan (pe cineva) = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. L-a îmbrăcat în caftan de boier cu barbă. GHICA S. 39. Mîne dimineață să te înfățoșezi la curte în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare. NEGRUZZI, S. I 287. ◊ (Familiar) A lua un caftan = a căpăta bătaie. Ar avea haz să ieu un caftan. ALECSANDRI, T. 1045. ♦ Rang de boierie. Înțeleseră mulți atunci că pot rîvni la caftanul vistiernicului, jitnicerului și spătarului. SADOVEANU, Z. C. 161.