CĂCÁ, cac, vb. I. Intranz. (câteodată și tranz.) și refl. A defeca (2). (meglenorom., macedorom. cac, istrorom. cąc; < lat. cacāre (Pușcariu); cf. it. cacare, prov., sp., port., cat. cagar, fr. chier; din rom. sunt deriv. bg. (po)kakam (= căca) și ngr. kakarándza (= excrement))
Sursa: DER | Adăugată de tavi | Greșeală de tipar | Permalink

căcá (các, át), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Pușcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se folosește în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s. m. (leneș; laș); căcălău, s. n. (belșug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s. m. (latrinar); căcănărie, s. f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s. f. (excrement de oaie, capră, iepure, șobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s. f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s. f. (closet); căcătură, s. f. (defecare); căcău, s. m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s. m. (căcăcios); cîca, adj. și adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s. f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca” (Capidan, Raporturile, 233), și ngr. (sarak.) kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza.
Sursa: DER | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

CĂCÁ vb. v. defeca, ieși.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

CĂCÁT, căcáți, s. m. Excrement, fecale. (din lat. cacatus; cf. căca)
Sursa: DER | Adăugată de tavi | Greșeală de tipar | Permalink

căcát (căcáți), s. m. – Rahat, excrement. Lat. cacatus, cf. căca. – Der. căcățiș, s. n. (fleac, nimic).
Sursa: DER | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

CĂCÁT s. v. excrement, fecale.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

căcát (excrement) s. m. / (fleac) s. n., pl. căcáți / căcáturi
Sursa: DOOM 2 | Adăugată de gall | Greșeală de tipar | Permalink

a (se) face de baftă / de basm / (eufem.) de cacao / de căcat (vulg.) expr. a (se) compromite; a se face de râs.
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

a căca steagul expr. (vulg.) a se afla într-o mare încurcătură; a avea necazuri mari.
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

a mânca căcat expr. (obs.) a minți.
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

a se căca împrăștiat expr. (vulg.) 1. a avea diaree. 2. a minți, a susține lucruri neadevărate. 3. a speria.
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

a se căca pe el expr. (vulg.) 1. a defeca în chiloți / în izmene etc. 2. a se grozăvi, a se lăuda. 3. a minți, a duce cu vorba. 4. a se speria.
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

căca, cac (pop., vulg.) I. v. t. a murdări cu materii fecale. II. a defeca.
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink

căcat, căcați I s. m. (vulg.) 1. materii fecale. 2. persoană cu o conduită abominabilă. II. s. n. pl. căcaturi 1. fleacuri; lucruri de calitate inferioară. III interj. ei, aș!
Sursa: Argou | Adăugată de blaurb | Greșeală de tipar | Permalink