CÁCA subst. (În limbajul copiilor) 1. Materii fecale, excremente. 2. Lucru murdar, respingător. – Cf. fr. caca.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
jupin_mitrache
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cáca s.m., adj. invar.
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
nsho_ci
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÁCA s. v. excrement, fecale.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CÁCA subst. ~ (din căca)
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
tavi
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cáca s. f. invar., adj. invar.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*căca (a ~) vb., ind. prez. 3 cácă
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
nsho_ci
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CĂCÁ vb. v. defeca, ieși.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CĂCÁ, cac, vb. I. Intranz. (câteodată și tranz.) și refl. A defeca (2). (meglenorom., macedorom. cac, istrorom. cąc; < lat. cacāre (Pușcariu); cf. it. cacare, prov., sp., port., cat. cagar, fr. chier; din rom. sunt deriv. bg. (po)kakam (= căca) și ngr. kakarándza (= excrement))
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
tavi
| Semnalează o greșeală
| Permalink
căcá (cac, căcát), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Pușcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se folosește în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s. m. (leneș; laș); căcălău, s. n. (belșug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s. m. (latrinar); căcănărie, s. f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s. f. (excrement de oaie, capră, iepure, șobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s. f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s. f. (closet); căcătură, s. f. (defecare); căcău, s. m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s. m. (căcăcios); cîca, adj. și adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s. f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca” (Capidan, Raporturile, 233), și ngr. (sarak.) kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cac, a căcá (vest) și cîca (est) v. tr. (lat. caco, -are). Triv. Murdăresc pin [!] căcat: geamurĭ căcate de muște. V. refl. Îmĭ deșert mațele.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
caça(s) (cuv. sp.) v. caccia.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a căca steagul expr. (vulg.) a se afla într-o mare încurcătură; a avea necazuri mari.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a se căca împrăștiat expr. (vulg.) 1. a avea diaree. 2. a minți, a susține lucruri neadevărate. 3. a speria.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a se căca pe el expr. (vulg.) 1. a defeca în chiloți / în izmene etc. 2. a se grozăvi, a se lăuda. 3. a minți, a duce cu vorba. 4. a se speria.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
căca, cac (pop., vulg.) I. v. t. a murdări cu materii fecale. II. a defeca.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink