25 de definiții pentru căpcăun

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos).

căpcăun sm [At: DOSOFTEI, V. S. 79/1 / V: cătc~, cătcăhun, ~cân / P: ~că-un / Pl: ~i / E: cap + -câne calc după ngr ϰυνοϰεφαλος, vsl пъкоглаьъ] 1 Ființă din mitologia populară românească, cu trup de om și cap de câine, care mânca oameni. 2 (Pfm; fig) Om rău, și crud. 3 (Spc) Poreclă dată în trecut turcilor și tătarilor, în calitate de invadatori, de asupritori. 4 (Pfm; pex) Om mâncăcios. 5 (Pfm; pex) Om care mănâncă gratis de la cineva, fără să muncească Si: parazit, trântor. 6 (Îf cătc-) Om prost.

CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokefalos).

CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. 1. Ființă din mitologia populară închipuită ca mîncător de oameni. Bunicile... le spuneau... de căpcăunii cu două guri. DELAVRANCEA, S. 217. 2. Fig. Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic, hapsîn. Fugi, căpcăunule, că mi-ai omorît odoru! ALECSANDRI, T. 975. – Variantă: căpcîn (CREANGĂ, P. 117, ALECSANDRI, P. P. 197) s. m.

CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. Ființă din mitologia populară închipuită ca un mîncător de oameni. ♦ Fig. Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. Din cap1 + cîine (după gr. kinokefalos).

CĂPCĂUN ~i m. 1) folc. Ființă fabuloasă mitologică despre care se crede că mănâncă oameni. 2) fig. Om crud, rău; om fără suflet. /cap + câine

căpcăún m. (tradus după ngr. kynokéfalos, cu cap de cîne. După Dic. 228, d. mlat. avaric capcanus, vturc. kapgan, bg. la Dun. kavkános, comandant la Avarĭ). Monstru antropofag (ca ceĭ întîlnițĭ de Alexandru Machedon, după cum spune povestea). Epitet Tătarilor (socotițĭ ca urmașĭ aĭ Avarilor) și altor barbarĭ. – Și cătcăun (vechĭ) și capcîn (nord). Adj. (capcîn și hapcîn). Hain, obraș. V. și ceapcîn și cinocefal.

capcân (căpcăun, cătcăun) m. 1. monstru antropofag cu cap de câine, despre care povestește Alexandria («o țară cu oameni cătcăuni„ dinainte cu obraz de om ce grăia omenește, iar dindărăt cap de câine ce lătra câinește»); 2. Tătar canibal, barbar: o mână de capcân să se atingă de al lumilor stăpân AL. Câți Cazaci, Capcâni și alte lifte spurcate CR.; 3. sălbatic: fugi, căpcăunule, că mi-ai omorât odorul! AL. [Forma primitivă e Capcân (”țara Capcânilor", Dosofteiu), traducere după gr. Kynokephaloi sau Cynocephali, despre cari naturaliștii antici, Elian și Pliniu, vorbesc ca de niște popoare cu cap de câine trăind în India; variantele căpcăun și cătcăun sunt alterațiuni obscure].

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

căpcăun s. m., pl. căpcăuni

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

CĂPCĂUN s. v. antropofag, canibal.

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

căpcăun (căpcăuni), s. m.1. Monstru pe care fantezia populară și-l imaginează cu cap de cîine, uneori cu patru ochi, cu ochii în ceafă, sau cu patru picioare, dar a cărui caracteristică principală este antropofagia. – 2. Poreclă pentru turci și tătari, păgîn. – 3. Canibal, om crud. – Var. cătcăun, capcîn(e), hapcîn.Mr. capdicine. Traducere din ngr. ϰυνοϰέφαλος „cap de cîine”, cuvînt intrat în limbă prin literatura populară (Cartojan, Alexandria în literatura romînă, Bucarest, 1910, p. 95; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 357). Este vorba de legenda medievală care situa oamenii cu cap de cîine în regiunile de nord ale Rusiei (cf. de ex. Historia de Adam de Brema (1066) sau mapamondul lui Juan de la Cosa). Finalul -un indică un tratament expresiv, cf. gărgăun. După Cihac, II, 39; din pol. kapkan, kapkon „zdrențuros”, după Scriban, din lat. med. capcanus, v. tc. kapgan „căpetenie a avarilor”; după Pascu, Suf., 53, de la cap, cîine și un.

Intrare: căpcăun
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • căpcăun
  • căpcăunul
  • căpcăunu‑
plural
  • căpcăuni
  • căpcăunii
genitiv-dativ singular
  • căpcăun
  • căpcăunului
plural
  • căpcăuni
  • căpcăunilor
vocativ singular
  • căpcăunule
  • căpcăune
plural
  • căpcăunilor
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • căpcân
  • căpcânul
plural
  • căpcâni
  • căpcânii
genitiv-dativ singular
  • căpcân
  • căpcânului
plural
  • căpcâni
  • căpcânilor
vocativ singular
  • căpcânule
  • căpcâne
plural
  • căpcânilor
câtcăhun
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
câtcăun
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
cătcăun
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
cătcăhun
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

căpcăun, căpcăunisubstantiv masculin

  • 1. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Bunicile... le spuneau... de căpcăunii cu două guri. DELAVRANCEA, S. 217. DLRLC
    • 1.1. Om rău, crud, sălbatic. DEX '09 DLRLC
      • format_quote Fugi, căpcăunule, că mi-ai omorît odoru! ALECSANDRI, T. 975. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.