CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. (Azi peior.) Faptul de a (se) căpătui; îmbogățire, parvenire; (concr.) rost, stare, avere.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

CĂPĂTUIÁLĂ s. v. îmbogățire.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CĂPĂTUIÁLĂ s. v. căsătorie.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

căpătuĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a se căpătui. Procopseală. Guvern de căpătuĭală, guvern care caută să-șĭ îmbogățească partizaniĭ orĭ-cum.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink