cârâit², ~ă a [At: REV. CRIT. I, 129 / Pl: ~iți, ~e / E: cârâi] 1 (D. sunete, glas etc.; prt) Strident. 2 Care trădează ostilitate. 3 (Pop; d. oameni) Certat cu cineva.

cârâit¹ sn [At: SĂM. IV, 150 / Pl: ~uri / E: cârâi] 1-2 Cârâială (1-2).

CÂRÂIT² ~tă (~ți, ~te) 1) v. A CÂRÂI. 2) (despre voce, sunete) Care nu este melodios. /v. a cârâi

CÂRÂIT¹ n. 1) A CÂRÂI. 2) Sunet gutural caracteristic, scos de unele păsări (găini, ciori etc.). /v. a cârâi

CÂRÂI, cârâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele păsări; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice, neplăcute, scurte și guturale. 2. Intranz. Fig. (Peior.) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A cicăli, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. recipr. A se certa. Toată ziua se cârâie. – Câr + suf. -âi.

cârâi [At: CANTEMIR, IST. 53 / V: (reg) ~răi, cărăi, gâ~, gărăi / Pzi: cârâi / E: câr + ăi] 1 vi (D. unele păsări) A scoate sunete caracteristice, neplăcute, scurte și guturale Si: cârcâi (1), cârcârâți, cârcâți. 2 vi (Fig; prt) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3 vi (Spc; d. porc) A grohăi. 4 vi (D. o persoană gușată) A sufla greu, producând un hârâit din gât. 5 vi (D. intestine) A chiorăi. 6 vt (Fig; fam) A cicăli. 7 vt A se certa. 8 vi (Prin apropiere de cârav) A fi bolnav ușor.

gârâi v vz cârâi

râcâi² v vz cârâi

râgâi² v vz cârâi

CÎRÎI (cîrîiu) I. vb. intr. 1 A face cîr! (vorb. de ciori, de coțofene, etc.): cioarele cînd îmblu cîrduri și cîrîe, are să ningă (VOR.) ¶ 2 A cotcodăci, a cloncăni: ei știu foarte bine cum să fure cloșca de pe ouă, fără să cîrîe (FIL.); (P): găina care cîrîe seara, dimineața n’are ou ¶ 3 Ⓕ A cînta fals: protopopul de-abia mai cîrîia, scoțînd cîte o notă de cocoș cu țîfnă (D.-ZAMF.) ¶ 4 A vorbi în graiul hoților ¶ 5 F A vorbi (vorb. de Țigani): cască-ți pliscul mai tare, cioară, și cîrîe mai desghețat (ALECS.) ¶ 5 = CHIORĂI: deși-i cîrîiau mațele de foame... nu spuse nimica (MAR.). II. vb. tr. 1 A striga cîr! unei păsări, ca s’o alunge de undeva: el tot cîrîia la scară pasărea, ca să-l auză din casă (JIP.) ¶ 2 F A cicăli în batjocură: lumea sta grămadă ascultînd cum se cîrîiau unul pe altul (I.-GH.).

CÎRÎIALĂ (pl. -ieli) sf. CÎRÎIT sbst., CÎRÎITURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a cîrîi: cîrîitul cioarelor nu mai găsește astîmpăr (GRL.); cocoșul casei a scos o cîrîitură lungă (GRIG.) ¶ 2 Huiduială (în spec. adresată Țiganilor): huiduielile și cîrîiturile însoțiră pe bieții Țigani, pînă pieriră din ochii lumii (D.-ZAMF.) ¶ 2 Neînțelegere, sfadă, cicăleală: ca să nu rămîie nici urmă de cîrîială între noi (ISP.).

CÂRÂI, cârâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele păsări; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice, neplăcute, scurte și guturale. 2. Intranz. Fig. (Peior.) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A cicăli, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. recipr. A se certa. Toată ziua se cârâie. – Câr + suf. -îi.

CÎRÎI, Arii, vb. IV. 1. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre ciori și găini) A scoate sunete scurte și guturale, caracteristice. V. croncăni. Privi lung spre clopotnița veche, unde ciorile cîriiau înspăimîntate. CAMILAR, N. I 204. A urcat dealul, a trecut cîmpul. Ploaie și ceață. Nici țipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să cîrîie. STANCU, D. 16. Stoluri de ciori, cîrîind sălbatic, începură să se învăluie peste sat. AGÎRBICEANU, S. P. 30. O găină începe să cîrîie. DUNĂREANU, CH. 119. Cloșca se tot duce cîrîind. CONTEMPORANUL, III 261. ◊ Refl. (Rar) Se cîriiau, încă somnoroase, găinile popii. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 72. ◊ (Neobișnuit) Tranz. Te-or cîrîi și cioarele, de te-or auzi. ALECSANDRI, T. 1589. 2. Intranz. (Despre oameni) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. Ai pierdut mulți bani! cîrîi Eleonora privind în gol. DUMITRIU, N. 128. Tranz. 3. A cicăli (pe cineva), a se ține de capul cuiva cu vorba. Lasă-mă dracului, nu mă mai cîrîi și tu. SLAVICI, N. II 127. ◊ Refl. reciproc. A se certa. Țăranul legase vita slăbănoagă de gardul bisericii și se cîrîia cu dorobanțul. PAS, L. I 137. Lumea sta grămadă, ascultînd cum se cîrîiau unul pe altul trei inși. GHICA, S. 502. – Prez. ind. și: (rar) cîrîiesc.

CÎRÎIT², -Ă, cîrîiți, -te, adj. (Despre sunete, glas etc.) Ascuțit, strident (asemănător cu strigătul anumitor păsări). Am înțeles... răspunse el încet, cu un glas subțire, cîrîăit. CAMILAR, N. I 173.

CÎRÎIT¹ s. n. Acțiunea de a cîrîi; zgomotul produs prin această acțiune. În ierburile umede de la marginea poienii pornește cîrîitul înăbușit al unui cristei. SADOVEANU, O. I 284. ◊ Fig. Se aude un cîrîit de automobil. CAMIL PETRESCU, T. II 79.

CÎRÎI, cîrîi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele păsări, la pers. 3) A scoate sunete scurte și guturale. 2. Intranz. A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3. Tranz. A cicăli, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. A se certa. Toată ziua se cîrîie. – Din cîr.

CÎRÎIT², -Ă, cîrîiți, -te, adj. (Despre sunete, glas etc.) Ascuțit, strident, asemănător cu strigătul unor păsări. – V. cîrîi.

CÎRÎIT¹ s. n. Faptul de a cîrîi; sunet caracteristic scos de unele păsări.

A CÂRÂI cârâi 1. intranz. 1) (mai ales despre găini) A scoate sunete scurte, guturale și repetate caracteristice speciei; a face „câr-câr”; a chirăi. 2) fig. depr. (despre oameni) A vorbi pe un ton strident. 2. tranz. fig. (persoane) A deranja reproșând și creând diferite lucruri; a cicăli; a morocăni. /câr + suf. ~âi

gărăì v. 1. a găgăì (de gâște); 2. a da sunet confuz (despre intestine): îmi gărăiau mațele de foame CR.; fig. gărăia din gură ca dintrun cimpoiu CR. [Onomatopee (v. găr!)]. V. cărăì.

cîrîĭ, a -í v. intr. (d. cîr. V. cîrcîĭ). Se zice despre strigătu găiniĭ cînd o prinzĭ orĭ înainte de a face ou. (după ce-l face, cotcodăcește). Se zice și despre strigătu cĭorilor. Iron. Vorbesc prea mult: ce tot cîrîĭ pe aicĭ? Vorbesc în argot. V. tr. Critic, ĭaŭ în rîs, atac: în politică e greŭ să nu te cîrîĭe cineva.

cîrîít, -ă adj. Iron. Slab, șubred, care de abea maĭ vorbește: o babă cîrîită.

cîrîít n., pl. urĭ. Acțiunea și rezultatu cîrîiriĭ: un cîrîit de cĭoară.

gîrîĭ, a -í v. intr. (imit. ca și cîrîĭ). Cîrîĭ. Discut tare: femeile gîrîĭaŭ (CL. 1910, 9, 983). Rîgîĭ.

rîgîĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (vsl. rygati, a rîgîi; bg. rignŭ, sîrb. rigati, rus. rygátĭ, rudă cu lat. *rúgere, ructare [it. ruttare, fr. roter], vgr. ereúgomai, érygon, vgerm. de sus it-ruch-an, precum și cu rîcîĭ). Ĭes cu zgomot pe gură, vorbind de gazurile din stomah cînd aĭ mîncat mult: mitocanu rîgîĭe. – Și gîrîĭ. Vechĭ și ricăĭ(esc), rigăĭ(esc). V. ghĭorăĭ.

cârâit s. n.

cârâit s. n.

cârâit s. n.

cârâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. cârâi, 3 cârâie, imperf. 1 cârâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să cârâi, 3 să cârâie

cârâi (a ~) vb., ind. prez. 3 cârâie, imperf. 3 sg. cârâia; conj. prez. 3 să cârâie

cârâi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. cârâie, imperf. 3 sg. cârâia

cîrîi (ind. prez. 3 sg. și pl. cîrîie)

cârâiu, -râe 3, -râiam 1 imp.

cârâi, cârâi I. v. r. a cicăli, a bate la cap II. v. r. a se certa

CÂRÂIT s. v. cârâială.

CÂRÂI vb. v. bodogăni, cicăli, ciondăni, ciorovăi, dăscăli, plictisi, sâcâi.

cîrîi vb. v. BODOGĂNI. CICĂLI. CIONDĂNl. CIOROVĂI. DĂSCĂLI. PLICTISI. SÎCÎI.

CÎRÎIT s. cîrîială. (~ de găină.)