BUCIUC, buciucuri, s. n. (Înv.) Steag turcesc sau tătăresc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă albă de cal fixată de o prăjină. – Din tc. buçuk.

buciuc sn [At: ȘIO I, 11 / V: bunciuc / Pl: ~uri / E: tc bučuk] (Iuz) 1 Steag turcesc sau tătăresc, confecționat dintr-o jumătate de tui și care reprezenta însemnul marelui spătar, al ispravnicului de Focșani și al marelui căpitan de lefegii. 2 (Pex) Căpitănie. 3 (Pex) Isprăvnicie. 4 Trupă de soldați rămasă din personalul militar care alcătuia o căpetenie.

buciúc s.n. (înv.) Steag turcesc sau tătăresc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă albă de cal fixată de o prăjină. • pl. -uri. /<tc. bucuk.

‡BUCIUC, ‡BUNCIUC (pl. ,-ucuri) 🎖️ sn. 1 Steag (turcesc sau tătăresc) alcătuit dintr’o jumătate de coadă de cal purtată pe o prăjină (👉 TUIU) ¶ 2 Trupă de soldați [tc. bu(n)čuk].

BUCIUC, buciucuri, s. n. Steag turcesc sau tătăresc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă albă de cal fixată de o prăjină. – Din tc. buçuk.

BUCIUC, buciucuri, s. m. (Turcism învechit) Steag tătăresc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă de cal purtată pe o prăjină. Marele căpitan de lefegii cu zapciii; buciucul, toboșarii.... FILIMON, C. 312.

BUCIUC, buciucuri, s. n. (Turcism înv.) Steag tătăresc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă de cal fixată de o prăjină. – Tc. buçuk.

buciuc n. odinioară: 1. steag cu jumătate tuiu (insigniul ispravnicului din Focșani și al Marelui spătar): marele căpitan de lefegii cu zapciii, buciucul și toboșarii FIL.; 2. (Tuiul) trupă de soldați, rămășiță din marea căpitănie a Focșanilor. [Turc. BUČUK, jumătate].

bucĭúc V. buncĭuc.

bunciuc sm vz buciuc

‡BUNCIUC 👉 BUCIUC.

buncĭúc și bucĭúc n., pl. urĭ (turc. bunčuk, tuĭ ornat, d. pers. menğuk, mică semilună; rus. „buzduganu hatmanuluĭ Cazacilor”; ung. boncsok. V. bungeac). Sec. 18. Steag turcesc orĭ tătăresc făcut din jumătate de tuĭ și și care are un însemn al mareluĭ spătar, al ispravniculuĭ de Focșanĭ și al căpitanuluĭ de lefegiĭ. Căpitănia saŭ isprăvnicia Focșanilor. Trupă de soldațĭ, rămășiță din marea căpitănie a Focșanilor.

buciuc (reg., înv.) s. n., pl. buciucuri

buciuc (înv.) s. n., pl. buciucuri

buciuc s. n., pl. buciucuri

buciuc (buciucuri), s. n. – Steag, drapel turcesc. – Var. bunciuc. Tc. bu(n)çuk (Șeineanu, III, 29), cf. rus. bunčuk.

BUNCIUC s.n. (Mold.) Steag turcesc sau tătărăsc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă albă de cal fixată pe o prăjină. Luat-au [Mihai-Vodă] și șepte bunciucuri tătărăști, de le-au închinat lui Jicmond-Craiu. N. COSTIN. Etimologie: rus. bunčuk (<tăt. crim. bunčuq). substantiv neutru