bulz (bulzi), s. m. – 1. Cocoloș, bulgăre. – 2. Bucată, îmbucătură. – Var. bulț, bulg. Origine necunoscută. Totuși, nu lipsesc diverse ipoteze, toate neconvigătoare. Cihac, II, 33, se gîndește la rus. bulka, pol. bula. DAR amintește lat. bulga „bolgie”, de unde fr. bouge, it. bolgia: înainte, Pușcariu 235 propusese lat. *bŭlgius, der. de la cuvîntul anterior, pe care REW 1382 îl consideră „begrifflich schwer”. Pascu, I, 51, propune lat. *balteum; Densusianu, GS, I, 351, sugerează o legătură cu kirghizul bultai „a se umfla”, tc. buldak „umflat”, pe care REW o consideră mai probabilă, dar care prezintă totuși dificultăți. Giuglea, Dacor., III, 595, se referă la un der. de la lat. bulla, de tipul *bullidus, bazat pe paralelismul solidus-solz. Pentru Pușcariu, Dacor., III 822, și VII, 476, cuvîntul rom. provine de la un alb. *buljëzë. În sfîrșit, Diculescu 181 și ZRPh., XLIX, 420, pleacă de la un gepid *bultia (cf. germ. med. de sus bulte); ipoteză acceptată de Scriban, dar pe care REW 1382 o consideră „historisch unwahrscheinlich”. Este posibil să fie vorba de cuvîntul german (cf. sp. bulto), introdus în rom. pe filiera vreunei limbi sl., ceea ce ar explica consonantismul (ž › z, sau ž › ğ › g); cf. rus. bulyžnik „piatră de pavaj”. Dar și mai probabil pare o der. internă rom. de la bolf (din sl. sau creație expresivă?), prin intermediul unei evoluții fonetice *bulh › bulg, al cărui pl. bulgi › bulji ar fi înlesnit refacerea unui sing. bulz. Der. bulgăre (var. bulgăr), s. m. (cocoloș), format de la var. bulg, prin intermediul pl. *bulgări (Byck-Graur 29); bulgări (var. îmbulgări), vb. (a acoperi cu lut); bulzăriță, s. f. (sac care servește la strecuratul brînzei); bulziș, adv. (strîns); îmbulzi, vb. (a presa; a strînge; a urmări, a grăbi); îmbulzeală, s. f. (mulțime, înghesuială, îngrămădeală).