buhai² sn [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~e / E: mg bohai] (Reg) Căciulă prost tăbăcită.

buhai¹ sm [At: H III, 139 / V: buai / Pl: ~ / E: rs бухай] 1 (Reg) Taur. 2 (Orn; îc) ~ de-baltă Bâtlan (Botaurus stellaris). 3 (Etm; îc) ~ uI-lui-Dumnezeu Boul-lui-Dumnezeu. 4 (Pex) Berbec (sau țap) trecut de patru ani. 5 (Pfm; îe) A fi ~ul satului A fi un bărbat iubit de multe femei. 6 (Îvr; îe) A-și arunca țernă (în sau pe spate) ca ~ ui A se lăuda. 7 Sunetul scos de buhai (1). 8 (Pop; pan) Bucium. 9 Instrument confecționat dintr-o putină mică legată la gură cu o piele de oaie prin care trece un fir de păr de cal și care scoate un sunet puternic, fiind folosit de colindători de Plugușor sau în noaptea Sfântul Vasile. 10 (Reg) Rindea mare. 11 Instrument care servește la ridicarea și coborârea poliței, prâsnelului și pietrelor mari de la moară Si: (reg) crainic, cântarul-pietrelor, zăvor. 12 (Reg) Zăvor la ușa casei. 13 (Reg) Țundră neagră cu glugă. 14 (Reg) Stup care nu roiește. 15 (Reg) Loc bălegos. 16 (Iht) Porcușor (Gobio gobio). 17 (Reg) Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata).

buhai s.m., s.n. I s.m. 1 (zool.; reg.) Taur (Bos taurus). ◊ Compar. Își arunca țărna după cap, ca buhaiul (CR.). ◊ Expr. A fi buhaiul satului = a fi un bărbat iubit de multe femei. ♦ Sunetul scos de buhai. 2 (zool.) Berbec sau țap trecut de patru ani. 3 Compus: buhai-de-baltă = a) (zool.) numele a două specii de broaște (Bombina bombina și variegata); b) (entom.) insectă coleopteră acvatică, cu corpul negru, neted și lucios, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi, adaptate la înot (Hydrophilus piceus); c) (ornit.) pasăre de baltă cu ciocul ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și gîtul alb, cu glasul înfundat (Botaurus stellaris); bîtlan. 4 (entom.; și buhaiul-lui-Dumnezeu) Rădașcă (Lucanus cervus). 5 (iht.) Porcușor (Gobio gobio). 6 (bot.) Plantă erbacee, cu două sau trei frunze mari, ovale și cu florile verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). 7 (bot.) Porumb care nu rodește. II s.n. Analog, (prin apropiere de mugetul taurului) 1 (muz.) Instrument muzical popular românesc, folosit de colindători în ajunul Anului Nou sau în noaptea de Sfîntul Vasile, format dintr-un butoiaș cu fundul din piele, prin centrul căruia trece o șuviță de păr de cal, care se trage cu degetele umezite, producînd sunete asemănătoare cu mugetul taurului. 2 (muz.) Bucium. III s.n. (reg.) 1 (la moară) Piesă care servește la ridicarea și la coborîrea poliței, prîsnelului și a pietrelor morii. 2 Rindea mare mînuită de două persoane. 3 Cîrlig la coasă; greblă. 4 Stup care nu roiește într-o vară. • pl. m. -i, n. -uri, -ie. /<ucr., rus. бугай <tc. buga.

BUHAI², buhaiuri și buhaie, s. n. Instrument popular făcut dintr-o putinică cu un singur fund, de piele (de oaie) tăbăcită și bine întinsă, prin mijlocul căruia trece un smoc de păr de cal; cînd acest smoc este tras (cu mîna umezită), pielea vibrează producînd un sunet asemănător cu mugetul taurului; se întrebuințează de colindătorii care umblă cu plugușorul în ajunul anului nou. În ajunul sfîntului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă și mie un buhai. CREANGĂ, A. 41. [Lăutarii] numai la videre ne umplea pe noi de spaimă și frică ca buhaiul urător, în ajunul anului nou. RUSSO, S. 22.

BUHAI¹, buhai, s. m. (Mold.) 1. Taur. Se vedeau fiare de plug, roți, cotiugi, capete de buhai roșii. CAMILAR, N. II 12. [Cerbul] începe a-și arunca țărnă după cap, ca buhaiul. CREANGĂ, P. 226. 2. Compus: buhai-de-baltă = a) specie de broască, mică, cu pete roșii pe pîntece, care trăiește în bălțile mici (Bombina bombina). Băieții, cînd te văd, rămîn cu ochii holbați, ca niște buhai-de-baltă. ALECSANDRI, T. I 340; b) pasăre de baltă, cu ciocul lungăreț și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu pete și desene cenușii, cu creștetul negru și gîtul alb (Botaurus stellaris). Din cînd în cînd, în tăcerea nopții, se auzea lugubru vuietul nelămurit al buhaiului-de-baltă. SADOVEANU, O. I 410.

BUHAI², buhaiuri, s. n. Instrument muzical popular folosit de colindători în ajunul anului nou, format dintr-o putinică cu fund de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage producînd un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: buhaie] – Din buhai¹.

BUHAI¹, buhai, s. m. 1. Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă (a, b). – Ucr. buhaj.

BUHAI² ~iuri n. Instrument muzical popular folosit de urători la Anul Nou, confecționat dintr-o putinică cu unul dintre funduri din piele, prin care trece un smoc de păr de cal care, fiind tras cu degetele umezite, produce sunete asemănătoare cu mugetul taurului. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj

BUHAI¹ ~ m. pop. 1) Mascul reproducător al vitelor cornute mari; taur. 2) fig. fam. Om brutal. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj

BUHAI s. m. (Mold.) Taur. Buhai negru … la apa Nilului hrănit. NCCD, 313. Răget ca de buhai. NCCD, 350; cf. NCCD, 351. Etimologie: ucr. buhaj. Cf. bică. substantiv masculin

buháĭ m., pl. tot așa (rut. buháĭ, rus. bugáĭ, d. turc. bugá, id. buhač, bufniță; bg. bugá; ung. [d. rom.] buhay. V. buhă). Taur (V. bic). Popușoĭ care nu rodește (adică care se deosebește din mulțime ca „tauru’ntre boĭ”). S.n., pl. urĭ saŭ e. Stup care nu roĭește într’o vară. (V. paroĭ). Cofă orĭ putinică astupată c’o pele întinsă de care atîrnă o codiță de păr de cal și care, cînd e trasă cu mîna udă și bine spălată, vibrează imitînd mugetu tauruluĭ (Cu asta, în Mold. și aĭurea, băĭețiĭ merg din casă’n casă în ultima zi a anuluĭ trăgînd de coada buhaĭuluĭ, sunînd dintr’un clopot și recitînd „plugușoru”): a umbla cu buhaĭu. Bucoĭ (Olt., Munt.). – În Ial. și bugă (bg. turc.), m., pl. bugĭ, taur. V. dubă.

BUHĂI², buhăi, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A țipa, a urla; a plânge cu glas tare. 2. (Fam.) A tuși. [Prez. ind. și: buhăiesc] – Din buhai.

BUHĂI¹, buhăiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se umfla la față (de boală, de băutură, de somn etc.); a se puhăvi. – Din buhav.

buai sn vz buhai

bufăi vr vz buhăi

buhăi³ vi [At: LB / Pzi: ~esc / E: buhai] 1 (D. tun) A bubui. 2 (D. om) A tuși puternic. 3 A bate.

buhăi¹ vi [At: H III, 108 / V: -ălui, -hui, fufăi / Pzi: nct / E: buhai] (Reg) 1 A țipa ca buha. 2 A mugi ca buhaiul (1). 3 (D. copii) A plânge în hohote Cf a urla. 4 A trage cu pușca. 5 A face zgomot pentru a speria păsările de casă.

buhăi² vr [At: APĂRAREA SĂNĂTĂȚII, ap. TDRG / V: ~ăvi / Pzi: ~esc / E: ns cf buhav] A se umfla la față (din cauza beției, bolii, somnului etc.) Cf (reg) bugezi.

buhălui vi vz buhăi¹

buhăi¹ vb. IV. refl. A se umfla la față (de boală, de băutură, de somn etc.); a se puhăvi. • prez.ind. -iesc. /buhav + -i.

buhăi² vb. IV. intr. (reg.) 1 A plînge țipînd; a urla. 2 (despre copii) A plînge (continuu) cu glas tare. 3 A face zgomot pentru a speria păsările de casă. • prez. ind. -iesc. /buhai + -i.

BUHĂI², buhăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A țipa, a urla; a plânge cu glas tare. 2. (Fam.) A tuși. – Din buhai.

BUHĂI¹, buhăiesc, vb. IV. Refl. A se umfla la față (de boală, de băutură, de somn etc.); a se puhăvi. – Din buhav.

BUHĂI², buhăiesc, vb. IV. Refl. A se face buhav la față (de beție, de somn, de boală etc.).

BUHĂI¹, buhăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A țipa, a urla. ♦ (Mai ales despre copii) A plînge tare. Și eu plîngeam ca un prost... buhăiam așa de tare, încît am sculat toată curtea în picioare. SADOVEANU, O. I 234.

BUHĂI², buhăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A țipa, a urla. – Din buhai¹.

BUHĂI¹, buhăiesc, vb. IV. Refl. A deveni puhav la față. – Din buhav.

A SE BUHĂI mă ~iesc intranz. pop. (despre persoane) A se umfla la față (de boală, de somn, de băutură etc.); a deveni buged. [Sil. -hă-i] /Din buhai

buhaiu m. Mold. 1. taur: poate vre’un buhaiu înfuriat i-a veni de hac CR.; 2. putinică cu o coardă pe fund, ale cării vibrațiuni imită răgetul buhaiului: cu buhaiul se colindă în seara de Sf. Vasile, urând plugușorul; 3. (de baltă), pasăre numită și bou de baltă, ale cării strigăte repețite vestesc (după credința poporului) un an mănos; 4. om gros și gras cu glas de taur; 5. stupul ce nu roiește; 6. rândea mare purtată de doi inși; 7. Buc. cârligul coasei; 8. partea morii care ridică sau coboară polița, prisnelul și pietrele. [Rut. BUHAĬ].

buhăì v. Mold. a plânge urlând, a țipa ca buha.

buhăì v. a se face buhav, a se umfla fața (de somn sau de beție). [V. buhav].

búgă v. buhaĭ.

buhăbésc, buhăĭésc, buhăvésc, puhăbésc și puhăvésc (mă) v. refl. (d. buhab ș.a.). Devin buhab. V. bohîltesc.

buhai¹ (instrument muzical) s. n., pl. buhaiuri

buhai² (taur) s. m., pl. buhai, art. buhaii

buhai² (instrument muzical) s. n., pl. buhaiuri

buhai¹ (taur) s. m., pl. buhai, art. buhaii

buhai (taur) s. m., pl. buhai, art. buhaii

buhai (instrument muzical) s. n., pl. buhaiuri

buhai

buhai-de-baltă (bâtlan) s. m., pl. buhai-de-baltă, art. buhaii-de-baltă

buhăi² (a se ~) (a se umfla) (pop.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă buhăiesc, 3 sg. se buhăiește, imperf. 1 sg. mă buhăiam; conj. prez. 1 sg. să mă buhăiesc, 3 să se buhăiască; imper. 2 sg. afirm. buhăiește-te; ger. buhăindu-mă

buhăi¹ (a ~) (a țipa; a tuși) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. buhăi/buhăiesc, 3 sg. buhăie/buhăiește, imperf. 3 sg. buhăia; conj. prez. 1 sg. să buhăi/să buhăiesc, 3 să buhăie/să buhăiască; ger. buhăind

!buhai-de-baltă (bâtlan) s. m., pl. buhai-de-baltă, art. buhaii-de-baltă

!buhăi² (a se ~) (a se umfla) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se buhăiește, imperf. 3 sg. se buhăia; conj. prez. 3 să se buhăiască

buhăi¹ (a ~) (a țipa, a tuși) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg., 3 pl. buhăi / buhăiesc, imperf. 3 sg. buhăia; conj. prez. 3 să buhăie / să buhăiască

buhai-de-baltă s. m.

buhăi (a se umfla, a țipa) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buhăiesc, imperf. 3 sg. buhăia; conj. prez. 3 sg. și pl. buhăiască

buhăesc, -ăiască 3 conj., -ăiam 1 imp.

BUHAI s. v. gealău, rădașcă, răgage, taur.

BUHAI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cârlig, greblă, hreapcă, vergea, (reg.) crivea. (~ul este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cântarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ul este folosit de colindători.)

BUHAI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cîrlig, greblă, hreapcă, vergea, (reg.) crivea. (~ este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cîntarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ este folosit de colindători.) erată

buhai s. v. GEALĂU. RĂDAȘCĂ. RĂGAGE. TAUR.

BUHAI-DE-BALTĂ s. v. bou-de-baltă.

BUHĂI vb. a se puhăvi, a se umfla, (reg.) a se bugezi. (S-a ~ tare la față.)

buhai-de-baltă s. v. BOU-DE-BALTĂ.

BUHĂI vb. a se puhăvi, a se umfla, (reg.) a se bugezi. (S-a ~ tare la față.)

buhai (buhai), s. m. – 1. Taur. – 2. Berbec sau țap de peste doi ani. – 3. Instrument muzical (cf. bou 3). – 4. Pelerină. Rut. buchai, rus. bugaj, (DAR) din tc. buga „taur” (cf. bugă). Ar putea fi și invers. După Lokotsch 339, rom. provine din tc.; și din rom. a trecut în pol. după Miklosich, Wander., 12, și în mag. bohaj (Edelspacher 10).

buhai, străvechi instrument muzical specific urării plugușorului*. Este o tobă* de frecare, făcută dintr-o cofă sau putinică desfundată, cu gura închisă de o membrană din piele de oaie, prin centrul căreia trece o suviță de păr de cal, înnodată în interior. Trăgând suvița cu mâinile ude, instr. scoate un sunet grav, neacordat, evocând mugetul taurului.

buhai, buhai, s.m. 1. Taur. 2. Berbece; țap mai bătrân de 4 ani. 3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maram; izvoraș: „Da' de negru n-ar si bai, / Da' i-i capu ca și-on mai, / Ochii, ca și on buhai” (Bilțiu, 2006: 225). 4. Instrument muzical. ■ Cu buhaiu, obicei: „Cu buhaiu' umblă feciori și coconi mai mici. Au o bărbânță din care iese on zmoc de păr. Unu toarnă apă pe zmoc, unu îl țâne și unu traje de zmoc și scoate on sunet. Au zbiciuri din care pocnesc când strâgă o poezie ca și la Plugușor” (Bilțiu, 2009: 147; vol. II). ■ (top.) Plaiul Buhaiului, fânațe în Borșa (Mihali, 2015: 136). ■ (onom.) Buhai(u), nume de familie în jud. Maram.; Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud. – Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA, după DER); din ucr. buhay (DLRM, DEX); din rus. buhay (MDA). ■ Cuv. rom. > magh. bohaj (Bakos, 1982; Scriban).

buhai, buhai, s.m. – (zool.) 1. Taur. 2. Berbece (Papahagi, 1925); țap mai bătrân de 4 ani (Georgeoni, 1936: 40). 3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maramureș (Ardelean, Bereș, 2000: 100); izvoraș. ♦ „Da’ de negru n-ar si bai, / Da’ i-i capu ca și-on mai, / Ochii, ca și on buhai” (Bilțiu, 2006: 225). ♦ (onom.) Buhai, Buhaiu, nume de familie (145 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud. – Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA, cf. DER); din ucr. buhay (DLRM, DEX); din rus. buhay (MDA). Cuv. rom. > magh. bohaj (Bakos, 1982; Scriban).

buhai, buhai, s.m. – 1. Taur. ♦ Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud. 2. Berbece (Papahagi 1925); țap mai bătrân de 4 ani (Georgeoni 1936: 40). 3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maramureș (Ardelean, Bereș 2000). – Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA cf. DER); Cuv. rom. preluat în magh. (bohaj) (Bakos 1982).

buhăi, buhăiesc, v.t. (reg.) A mișca pâinea în cuptor, pentru a crește bine la copt. – Din buhav „a se umfla”, var. a lui puhav (Șăineanu); cf. buhav (MDA).

buhăi, buhăiesc, vb. tranz. – (reg.) A mișca pâinea în cuptor, pentru a crește bine la copt (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). – Din buhav „a se umfla”, var. a lui puhav (< scr. buhav „ușor, pufos”) (Șăineanu); cf. buhav (MDA).

buhăi, buhăi I v. i. a tuși. II v. r. a-și pierde prospețimea tenului (în special ca urmare a consumului de alcool).