BRIȘCUȚĂ¹, brișcuțe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui brișcă¹. -Brișcă¹ + suf. -uță.

brișcuță sf [At: RETEGANUL, P. IV, 73/36-7 / Pl: ~țe / E: brișcă¹ + -uță] 1-2 (Șhp) Brișcă¹ mică.

brișcuță² sf [At: I. NEGRUZZI, S. III, 288 / Pl: ~țe / E: brișcă² + -uță] 1-2 (Șhp) Brișcă² mică.

brișcuță¹ s.f. (reg.) Dim. al lui brișcă¹. • pl. -e. /brișcă¹ + -uță.

brișcuță² s.f. Brișculiță. • pl. -e. /brișcă² + -uță.

BRIȘCUȚĂ¹, brișcuțe, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui brișcă¹. – Brișcă¹ + suf. -uță.

BRIȘCUȚĂ, brișcuțe, s. f. Diminutiv al lui brișcă². Holteiașul... tot căuta prin șerpar și ori că nu afla ce căuta, ori că-i era chiar rușine să scoată un cuțitaș copilăresc, o brișcuță... de doi crițari. RETEGANUL, P. IV 73.

BRIȘCUȚĂ¹, brișcuțe, s. f. Diminutiv al lui brișcă¹.

BRIȘCUȚĂ², brișcuțe, s. f. Brișculiță. – Din brișcă² + suf. -uță.

BRIȘCU(LI)ȚĂ (pl. -țe) sf. dim. BRIȘCĂ¹: împrejurul gospodăriei... erau înșirate... brișcuțe și care cu boi (GRIG.); o brișculiță arendășească tîrîtă de trei călușei (ODOB.).

brișcuță s. f., g.-d. art. brișcuței; pl. brișcuțe

brișcuță s. f., g.-d. art. brișcuței; pl. brișcuțe

brișcuță (briceag mic, trăsurică) s. f., g.-d. art. brișcuței; pl. brișcuțe

BRIȘCUȚĂ s. brișculiță. (O brișcă mică, adică o ~.)

BRIȘCUȚĂ s. brișculiță. (O brișcă mică, adică o ~.)

brișcuță, brișcuțe, s.f. (reg.) Cuțit mic: „Dar avea o brișcuță la ea, cum purtau atunci” (Bilțiu, 1999: 403). – Din brișcă² + suf. -uță (MDA).