BRE interj. 1. (Familiar; urmat adeseori de un vocativ) Interjecție cu care atragi atenția cuiva că te adresezi lui. V. mă, măi, bă, fă. Ce vorbe-s acestea, bre Dumitrache Hau? mă întrebă Nedelcu. SADOVEANU, N. F. 91. Dragostea, bre, dragostea, pîrdalnica de dragoste... HOGAȘ, DR. 239. Bre, oameni buni: eu am să vă fac trei întrebări. ISPIRESCU, L. 176. Bre, Păndele! de vrei bani Să nu-i poți mînca doi ani, Dă-ne pe Vulcan legat, Că-i peșcheș de împărat. ALECSANDRI, P. P. 135. 2. (Adesea repetat sau cu vocala prelungită) Interjecție care exprimă mirare: a) (cu o notă de admirație; v. tii, măi – măi) [Ceasornicul] te-a cunoscut și s-a deșteptat. Bre, bre! SADOVEANU, N. F. 98. Mai iată și alte lighioi! Bre, bre, bre, da multe soiuri de dihănii mai sînt în leș! ALECSANDRI, T. I 85; b) (cu o notă de supărare, mustrare sau indignare față de comportarea reprobabilă a cuiva) Ei, bre, bre, asta nu-i bine! CAMILAR, N. II 242. Bre! strigă boierul. Cum se poate una ca asta? ISPIRESCU, L. 290. Da deschide ușa, bre omule... măi, că încă așa lighioaie n-am văzut! ALECSANDRI, T. 198; c) (cu o notă de teamă față de ceva neplăcut) Bre, ce vijelie! GALACTION, O. I 48. Bre, bre, bre! Vai de mine! CONTEMPORANUL, I 405. Da frică mi-o fost... bre... bre, bre! ALECSANDRI, T. 225. – Variantă: (rar) brea (ALECSANDRI, T. 1257, BUDAI-DELEANU, Ț. 320) interj.