bogză sf [At: BIBLIA (1688), 77/1 / Pl: ~ze / E: nct] (Orn) Bufniță.

bogză s.f. (ornit.; reg) Bufniță (Bufo bufo). • pl. -e. / cf. boaghe.

†BOGZĂ (pl. -ze) sf. 🐦 Bufniță.

BOGZĂ, bogze, s. f. (Reg.) Bufniță.

bógză f., pl. e (cp. cu boghi 1). Vechĭ. Bufniță. V. boaghe.

BOGZA 1. Alexandru (1905-1973, n. Constanța), filozof român. Regîndește „idealismul lui Kant”, opunîndu-i un „realism critic” ale cărui concepte le aplică în domeniile particulare ale culturii, îndeosebi în muzică („Realismul critic”). 2. Geo B. (1908-1993, n. Ploiești), scriitor și ziarist român. Frate cu B. (1) și Radu Tudoran. Acad. (1955). Lirică de avangardă („Poemul invectivă”). Creator al unei formule unice de reportaj, reportajul poematic („Cartea Oltului”). Preocupat de evenimentele actualității, se dovedește în mod egal un poet al sublimului și al imundului, al geologicului și al cosmogonicului („Oameni și cărbuni din Valea Jiului”, „Țări de piatră, de foc și de pămînt”, „Paznic de far”, „Ca să fii om întreg”).

BOGZA subst. „bufniță” (DLR). 1. – (Dm; Tec II; Arh; C Bog); – Vis. (Isp I²); – Gl. (16 A I 267); – scriitor (Sd VI 139); 2. Bogze (C Bog); – Ioan. diiac, scris și Bogzovici (16 A II 103, 149). 3. Cu met. Bogza (17 B I 167). 4. Bugza logofăt (Sd XI 274), scris și Bogza (17 A I 2); Bogz/ăni, -ăști tt.; -eni -ești ss.

BOGZĂ s. v. bufniță, buhă.

bogză s. v. BUFNIȚĂ. BUHĂ.

BOGZĂ s.f. (Mold.,ȚR) Bufniță. A: Tu rîzi, bogză? B 1775, 77^v. Ce faci tu, bogză? B 1775, 89^r; cf. B 1779, 47^v, 56^r. B: Nu se vor mînca … struțul și bogza și babița. BIBLIA (1688). Etimologie necunoscută. Cf. boaghe¹. Cf. boaghe¹, bufniță, buhă, buhnace, puhace.