BINEFÁCERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (după lat. benefacere).
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
paula
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BINEFÁCERE ~i f. Ajutor acordat (cuiva) la un moment greu. [G.-D. binefacerii] /bine + facere
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BINEFÁCERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, ajutor dat cuiva. 2. Folos, avantaj. – Din bine1 + facere (după lat. benefacere).
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BINEFÁCERE s. 1. bine. (I-a făcut o mare ~.) 2. caritate, filantropie, milă. (Acte de ~.) 3. v. avantaj.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
binefácere s. f. → facere
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
binefácere f. (după lat. beneficentia și fr. bienfaisance). Bine, ajutor, îndatorire: societate de binefacere, binefacerea trebuie să fie virtutea bogatuluĭ. Fig. Folos: binefacerile păciĭ.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
binefáce (-c, ăcút), – vb. (Înv.) A face binele. De la bine și face, compus ca în gr. εὐποιεῖν, sl. blagotvoriti, cf. lat. benefacere. Este formă înv., care supraviețuiește în der., și a cărei compunere se simte încă, astfel încît se poate spune indiferent binefacere sau facere de bine. – Der. binefăcător, adj. (care folosește, care face bine); binefacere, s. f. (faptă bună; ajutor dat cuiva).
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink