bicheri [At: ȘEZ. II, 149 / V: (reg) ~chiri / Pzi: ~resc / E: bicher] 1 vi (Trs; Ban) A se ține de chefuri și ștrengării. 2 vi (Reg) A tâlhări. 3 vt (Mol) A face un lucru cu migală Cf băciui, migăli, mocăi.

bicheri vb. IV. tr. (reg.) 1 A face sau a se ține de chefuri, de petreceri și de ștrengării. 2 A hoți, a tîlhări. 3 A face sau a repara un lucru pe îndelete, migălind. Moș Nichifor... nu știu ce bichirea și cisluia prin prejurul căruței (CR.). • prez.ind. -esc. /bicher + -i.

❍BICHERI (-eresc), BICHIRI (-iresc) I. vb. intr. Trans. Băn. A duce o viață de becher. II. vb. tr. Mold. A lucra pe îndelete, a migăli: nu știu ce bichirea și cisluia prin prejurul căruții (CRG.).

becher² sm vz bicher

becher¹ sm [At: (a. 1823) IORGA, S. D. XII, 180 / Pl: ~i / E: tc bekâr] 1 (Fam) Burlac. 2 (Fig; reg) Ticălos.

bicher sm [At: HODOȘ, P. P. 176 / V: bec- / Pl: ~i / E: mg betyár] 1 (Trs; Ban) Om ștrengar și chefliu. 2 (Reg) Cioban ajuns asociat al stăpânului.

bichiri v vz bicheri

becher s.m. (fam.) Burlac. Cum becher? – Adică necăsătorit (CAR.). • pl -i. /<tc. bekâr.

bicher s.m. (reg.) Om care se ține numai de petreceri, de chefuri și de ștrengării. Toți bicherii te sărută (POP.). • pl. -i. /<magh. betyár „șmecher”, „ștrengar”.

BECHER¹ sm. 1 Om neînsurat, celibatar, holteiu, burlac, flăcău: să fii ~, tot aș mai pricepe, dar om însurat...? (BR.-VN.) ¶ 2 Cal de poștă spetit (COST.); cal ce cade de oboseală (POL.) [tc. bekiar].

❍BECHER², BICHER sm. Băn. Trans. 1 Cel ce se ține numai de petreceri și ștrengării ¶ 2 🐑 Ciobanul care se ridică a fi ortac cu stăpînul, căci are și el 100-200 de oi și ciobanii săi (VIC.) [ung. betyár].

❍BICHER 👉 BECHER.

BECHER, becheri, s. m. (Familiar) Bărbat neînsurat; celibatar, burlac, holtei. Cum becher? – Adică necăsătorit. CARAGIALE, O. I 177. Cîți becheri zgîrciți nu vor fi lingușit slugărește pe bătrînul monah. ODOBESCU, S. A. 273.

BECHER, becheri, s. m. (Fam.) Burlac. – Tc. bekîr.

BECHER ~i m. fam. Bărbat adult necăsătorit; flăcău tomnatic; holtei; burlac; celibatar. /<turc. bekâr

becher a. și m. 1. flăcău, neînsurat; 2. cal de poștă spetit. [Turc. BEKIAR, lit. fără ocupațiune (cf. burlac)].

bechér adj. m. și s. (turk. bekiar, celibatar, d. pers. bikiar, fără ocupațiune). Sud. Holteĭ, burlac.

becher (burlac) (reg.) s. m., pl. becheri

becher (înv.) s. m., pl. becheri

becher s. m., pl. becheri

becher (becheri), s. m. – Burlac, holtei. – Mr., megl. bichiar. Tc. bekar (Roesler 589; Șeineanu, II, 42; Lokotsch 284; Ronzevalle 50); cf. ngr. μπεϰιάρης, alb. betsar, bg. bekjar. – Der. becherie, s. f. (burlăcie). Cf. bicher.

bicher (bicheri), s. m. – (Trans.) Pramatie, chefliu. Mag. betyár „flăcău de la țară; petrecăreț” (DAR). Pare a fi cuvînt din aceeași rădăcină primitivă ca și becher. – Der. bicheresc, adj. (chefliu); bicheri, vb. (Trans., a chefui; Mold., a trudi).

BECHER s., adj. v. burlac, cavaler, celibatar, flăcău, holtei, necăsătorit.

becher s., adj. v. BURLAC. CAVALER. CELIBATAR. FLĂCĂU. HOLTEI. NECĂSĂTORIT.

bicheri, bicheresc, vb. IV (reg.) 1. a chefui, a se ține de petreceri, ștrengării. 2. a fura, a tâlhări. 3. a migăli, a lucra încet.

bicher, bicheri, s.m. (reg.) 1. om petrecăreț, chefliu, ștrengar. 2. cioban înstărit, asociat cu stăpânul.