căutare avansată
15 definiții pentru „baroc”   declinări

BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s. n. (Stil artistic specific sec. XVIXVIII) care este caracterizat prin gustul pentru colosal și grandios, prin neregularitate și exces de ornamente complicate. ♦ Adj. (Despre construcți, mobilă, sculptură, pictură etc.) Care este realizat în acest stil. ♦ (Stil literar) caracterizat printro mare libertate și fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s. n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor si bogatia ornamentatiei arhitecturale.** (Despre constructi, mobila, sculptura, pictura etc.) Care este realizat in acest stil.** (Stil literar) caracterizat printro mare libertate si fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

baróc1 adj. m., pl. baróci; f. baróca, pl. baróce
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

baróc2 s. n.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC1 n. arhit. Stil artistic caracterizat prin libertatea formelor, prin exces de ornamentatie, prin tendinta spre monumentalism si o anumita bizarerie. /<fr. baroque
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC2 ~ca (~ci, ~ce) 1) Care se distinge printro neregularitate bizara; de un caracter socant; iesit din comun (prin felul sau de a fii); ciudat; straniu; bizar. O idee ~ca. 2) (despre constructi, obiecte de arta etc.) Care este realizat in stilul dominant de l-a sfarsitul perioadelor clasice. Mobilier ~. /<fr. baroque
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă adj. Stil baroc (și s.n.) = stil artistic predominant în sec. XVIIXVIII, care se caracterizează prin ornamentație excesivă, neregularitatea linilor și prin monumentalitatea construcților (în arhitectură), contururi agitate (în sculptură), prin folosirea largă a tehnici clarobscurului, compoziți în diagonală s-au în vârtej (în pictură), dramatism interior și o anumită bizarerie și îndrăzneală a metaforei (în muzică și poezie). ♦ Stilul de l-a sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului. ♦ (p. ext.) Stil încărcat, retoric, excesiv de ornamentat. [< it. baròcco, fr. baroque, cf. port. barocco – perlă de formă neregulată].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă adj. 1. stil ~ (și s. n.) = stil în arhitectură, pictură, literatură, muzică, predominant între sfârșitul Renașteri și mijlocul sec. XVIII, care cultivă libertatea și monumentalitatea formelor, ornamentația excesivă, inventivitatea și fantezia exprimări. ◊ stil de l-a sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului. 2. (fig.) exagerat; bizar, extravagant. (< fr. baroque, it. barocco)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă, (rar) baroci, -e, adj. (În expr.) Stil baroc = stil artistic dezvoltat în sec. XVIIXVIII, caracterizat prin excesul de ornamentare complicată, de înflorituri, precum și (în arhitectură) prin neregularitatea linilor și prin monumentalitate. – Fr. baroque.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă, (rar) baroci, -e, adj. (În arhitectură, în artele plastice, muzică și artele minore, în e x p r.) Stil baroc = stil artistic dezvoltat în secolele XVIIXVIII, caracterizat prin neregularitatea linilor, prin exces de orna­mentare complicată, greoaie și capricioasă și prin monu­mentalitatea construcților. V. rococo. ◊ (Substan­tivat, n.) [Constantin Brîncoveanu] a domnit atunci cînd tumultoasa inflorire a barocului era în toi. M. I. CARA­GIALE, C. 23. ♦ (Despre clădiri, tablouri, compoziți muzicale, mobile etc.) În stil baroc. Catedrală barocă. Pictura barocă a lui Rubens. Muzica barocă a lui Haendel. Mobilier baroc. ♦ F i g. (Depreciativ) Curios, ciudat.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

baróc adj. m., pl. baróci; f. sg. baróca, pl. baróce
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

baroc a. 1. bizar și supărător: idee barocă; 2. capricios: stil baroc.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*baróc, -ă adj. (fr. baroque, d. sp. barrueco; it. barocco). Neregular, bizar: figură barocă, spirit baroc. Adv. În mod baroc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

baroc (‹ fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașteri* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtânduse de tradiția și echilibrul specific Renașteri, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimări. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe dea-ntregul măsura bogăției, grandori. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocalinstr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzici vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzici instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflori muzici instr.b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. dupe M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzici corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar care se baza), duce l-a apariția unor genuri și forme noi cum sânt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzici instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremi (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivități: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradați și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloriri muzici de operă, baletului* de curte, opereibalet. Aici se înscriu cu creați reprezentative francezi Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au l-a bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, l-a care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între ani 17101750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, k un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scrinduse lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa vitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizânduse, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbi române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie l-a accentoarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practici și știnței muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodi românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu decât valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanți acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodi românești în Codicele carei poartă numele (16521671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer EulenSpiegel (1688). Compozitori transilvăneni de formație barocă dau l-a iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepți ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitori transilvăneni ai epoci baroce sânt: vocale – k motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – k fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitori G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spiritoală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁROC, Ă (‹ fr.) adj. Stil ~ (si substantivat, n.) = stil artistic care sa dezvoltat in Europa in tarile catolice, k arta a Contrareformei, in sec. 16, 17 si 18. Caracterele principale in arhitectura au fost: gustul pentru colosal si grandios, frecventa folosire a liniei curbe, exuberanta decoratiei. A aparut intii in Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. da Cortona), sa raspindit apoi in Germania (frati Asam, J.L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fischer von Erlach); in Spania capata aspectul unei arte nationale (stilul churrigueresc), forma sub care a fost ulterior introdus in America Latina. Sculptura se caracterizeaza prin compozitia cu multe axe, prin dinamismul formelor (L. Bernini, B. Permoser, H. de Keyser, P. Puget, A. Cano). În pictura, apar schema compozitiei in diagonala s-au virtej, efectele perspectivale (racursi,, trompe l’oeil) si de clarobscur puternice, cultivinduse cu precadere temele grandilocvente si o expresivitate uneori teatrala a gestici (Rubens, Tiepolo, Guido Reni, Magnasco, Ribera, Zurbarrán, Murillo). În arhitectura Țarilor Romane, b. apare in Moldova sec. 17. Insinoat in decoratia unor monumente de epoca brincoveneasca, stilul b. nu va afecta in mod evident expresia arhitecturi din Țara Romaneasca, in schimb, in varianta constantinopolitana, va influenta plastica monumentala din Moldova sec. 18. Transilvania a cunoscut in sec. 18 o puternica afirmare a artelor plastice de stil b. În pictura, el nu a patruns decit in anume elemente de recuzita decorativa. Sculptura de stil b., k si pictura, are in Țarile Romane o prezenta discontinua. În Țara Romaneasca, epoca brincoveneasca si sec. 18 manifesta o evidenta atractie pentru repertoriul inflorit al acestui stil, dar adaptindul unei ordonante mai clare. Dintre artele decorative si aplicate, cel mai mult a suportat influenta stilului b. argintaria. În literatura, stilul b. se manifesta printro viziune antitetica asupra lumi (viata si moarte, timp si eternitate, aparenta si iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganta si neliniste; aduce o intriga diversificata si complicata, cu un stil dilatat, ornamentat excesiv, cu metafore surprinzatoare. Fixat in genere intre sfirsitul sec. 16 si prima jumatate a sec. 18, se regaseste intro serie de curente (eufuism, gongorism, conceptism, culteranism, marinism, rococo) l-a poeti metafizici, in opera lui Lope de Vega, Torqoato Tasso, Garcilaso de l-a Vega, Fernando de Hererra, Góngora y Argote s.a. În muzica, b. este considerat k o perioada intermediara intre Renastere si clasicism. Începe prin afirmarea monodiei acompaniate, in special in operele lui Monteverdi, atingind punctul culminant in creatia instrumentala si vocala a lui J.S. Bach. ♦ P. ext. Stil literar incarcat, retoric, excesiv ornamentat.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink