14 definiții pentru „baroc”   declinări

BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s. n. (Stil artistic specific sec. XVI-XVIII) care este caracterizat prin gustul pentru colosal și grandios, prin neregularitate și exces de ornamente complicate. ♦ Adj. (Despre construcții, mobilă, sculptură, pictură etc.) Care este realizat în acest stil. ♦ (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate și fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s. n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor și bogăția ornamentației arhitecturale.** (Despre construcții, mobilă, sculptură, pictură etc.) Care este realizat în acest stil.** (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate și fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

baróc1 adj. m., pl. baróci; f. barócă, pl. baróce
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

baróc2 s. n.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC1 n. arhit. Stil artistic caracterizat prin libertatea formelor, prin exces de ornamentație, prin tendința spre monumentalism și o anumită bizarerie. /<fr. baroque
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC2 ~că (~ci, ~ce) 1) Care se distinge printr-o neregularitate bizară; de un caracter șocant; ieșit din comun (prin felul său de a fi); ciudat; straniu; bizar. O idee ~că. 2) (despre construcții, obiecte de artă etc.) Care este realizat în stilul dominant de la sfârșitul perioadelor clasice. Mobilier ~. /<fr. baroque
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă adj. Stil baroc (și s.n.) = stil artistic predominant în sec. XVII-XVIII, care se caracterizează prin ornamentație excesivă, neregularitatea liniilor și prin monumentalitatea construcțiilor (în arhitectură), contururi agitate (în sculptură), prin folosirea largă a tehnicii clarobscurului, compoziții în diagonală sau în vârtej (în pictură), dramatism interior și o anumită bizarerie și îndrăzneală a metaforei (în muzică și poezie). ♦ Stilul de la sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului. ♦ (p. ext.) Stil încărcat, retoric, excesiv de ornamentat. [< it. baròcco, fr. baroque, cf. port. barocco – perlă de formă neregulată].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă adj. 1. stil ~ (și s. n.) = stil în arhitectură, pictură, literatură, muzică, predominant între sfârșitul Renașterii și mijlocul sec. XVIII, care cultivă libertatea și monumentalitatea formelor, ornamentația excesivă, inventivitatea și fantezia exprimării. ◊ stil de la sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului. 2. (fig.) exagerat; bizar, extravagant. (< fr. baroque, it. barocco)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÓC, -Ă, (rar) baroci, -e, adj. (În expr.) Stil baroc = stil artistic dezvoltat în sec. XVII-XVIII, caracterizat prin excesul de ornamentare complicată, de înflorituri, precum și (în arhitectură) prin neregularitatea liniilor și prin monumentalitate. – Fr. baroque.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

baróc adj. m., pl. baróci; f. sg. barócă, pl. baróce
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

baroc a. 1. bizar și supărător: idee barocă; 2. capricios: stil baroc.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*baróc, -ă adj. (fr. baroque, d. sp. barrueco; it. barocco). Neregular, bizar: figură barocă, spirit baroc. Adv. În mod baroc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

baroc (‹ fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr.b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁROC, Ă (‹ fr.) adj. Stil ~ (și substantivat, n.) = stil artistic care s-a dezvoltat în Europa în țările catolice, ca artă a Contrareformei, în sec. 16, 17 și 18. Caracterele principale în arhitectură au fost: gustul pentru colosal și grandios, frecventa folosire a liniei curbe, exuberanța decorației. A apărut întîi în Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. da Cortona), s-a răspîndit apoi în Germania (frații Asam, J.L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fischer von Erlach); în Spania capătă aspectul unei arte naționale (stilul churrigueresc), formă sub care a fost ulterior introdus în America Latină. Sculptura se caracterizează prin compoziția cu multe axe, prin dinamismul formelor (L. Bernini, B. Permoser, H. de Keyser, P. Puget, A. Cano). În pictură, apar schema compoziției în diagonală sau vîrtej, efectele perspectivale (racursi,, trompe l’oeil) și de clarobscur puternice, cultivîndu-se cu precădere temele grandilocvente și o expresivitate uneori teatrală a gesticii (Rubens, Tiepolo, Guido Reni, Magnasco, Ribera, Zurbarrán, Murillo). În arhitectura Țărilor Române, b. apare în Moldova sec. 17. Insinuat în decorația unor monumente de epocă brîncovenească, stilul b. nu va afecta în mod evident expresia arhitecturii din Țara Românească, în schimb, în varianta constantinopolitană, va influența plastica monumentală din Moldova sec. 18. Transilvania a cunoscut în sec. 18 o puternică afirmare a artelor plastice de stil b. În pictură, el nu a pătruns decît în anume elemente de recuzită decorativă. Sculptura de stil b., ca și pictura, are în Țările Române o prezență discontinuă. În Țara Românească, epoca brîncovenească și sec. 18 manifestă o evidentă atracție pentru repertoriul înflorit al acestui stil, dar adaptîndu-l unei ordonanțe mai clare. Dintre artele decorative și aplicate, cel mai mult a suportat influența stilului b. argintăria. În literatură, stilul b. se manifestă printr-o viziune antitetică asupra lumii (viață și moarte, timp și eternitate, aparență și iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganță și neliniște; aduce o intrigă diversificată și complicată, cu un stil dilatat, ornamentat excesiv, cu metafore surprinzătoare. Fixat în genere între sfîrșitul sec. 16 și prima jumătate a sec. 18, se regăsește într-o serie de curente (eufuism, gongorism, conceptism, culteranism, marinism, rococo) la poeții metafizici, în opera lui Lope de Vega, Torquato Tasso, Garcilaso de la Vega, Fernando de Hererra, Góngora y Argote ș.a. În muzică, b. este considerat ca o perioadă intermediară între Renaștere și clasicism. Începe prin afirmarea monodiei acompaniate, în special în operele lui Monteverdi, atingînd punctul culminant în creația instrumentală și vocală a lui J.S. Bach. ♦ P. ext. Stil literar încărcat, retoric, excesiv ornamentat.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink