bâhâi vt [At: PAȘCA, GL. / Pzi: bâhâi și -esc / E: nct] (Reg) A vântura (semințele).

bîhîĭ a -í v. intr. (imit. ca și buh). Munt. îs foarte plin, foiesc, gem: bîhîĭe curtea de oamenĭ, marfă de care bîhîĭa coprinsu (Cl. 1910, 6, 659).

baha’i, sectă religioasă întemeiată de iranianul Bahá’u’Iláh (1817-1892) la Bagdad, ai cărei adepți consideră că toate marile religii ale lumii au o origine divină, străduindu-se să stabilească o uniune între oameni indiferent de naționalitate, rasă sau condiție socială. Sediul sectei este pe muntele Carmel, unde se află „Casa Universală”. Este administrată prin trei organisme: local, național și internațional. În România a luat ființă în aprilie 1991, când și-a ales prima ei „Adunare spirituală”.

BAHA’I, religie fundată de către Baha’u’llah (în arabă „Slava lui Dumnezeu”), considerat trimis al lui Dumnezeu pentru această epocă. B. susține existența unui Dumnezeu unic, unitatea tuturor religiilor (emanații provenind de la același Dumnezeu) și unitatea întregii omeniri ca bază a păcii mondiale.