BACI, baci, s. m. 1. Cioban care conduce o stână. 2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice. – Et. nec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

BACI ~ m. Cioban care conduce o stână. [Monosilabic] /Orig. nec.
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BACI- Element prim de compunere savantă cu sensul de „bacă”. [< lat. bacca].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BACI- elem. „bacă”. (< engl. bacci-, cf. lat. bacca)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BACI, baci, s. m. 1. Cioban care conduce o stână. 2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

BACI s. (reg.) sameș, scutar. (Baciul unei stâne.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bací (bací), s. m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s. f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s. m. (baci); băcit, s. n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

baci s. m., pl. baci
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bacĭ m., pl. tot așa (rudă cu badea și bădia, care se reduc la vsl. bratŭ, frate, de unde vin formele familiare: sîrb. bató, frate, tată, rut. bátĭo, tată, rus. bátĕa, bátĭka, tată, părinte, preut, ceh. vechĭ bátia, „frate, rudă, tovarăș”, moravic „unchi”). Din aceste forme Românu a făcut bacĭ, bade, bădie și bitu. De la rom. bacĭ vine ngr. Epir básios, alb. baț, frate mai mare; bg. bacó, nene, bg. sîrb. bač, văcar, bačija, brînzărie, stînă; pol. bacza, ceh. bača, vătav; ung. bács, nene, bácsa, bacĭ. Nene, bădie (Ban. ș.a.). Șefu cĭobanilor (un om maĭ bătrîn care face cașu ș.a.). Fig. Iron. Orășean cu înfățișare de șef de cĭobanĭ: ce caută acest bacĭ în bibliotecă? – V. scutar.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÂC, BÂC-BÂC (cioc-cioc, sâc) interj.
Sursa: DOOM (1982) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

bâc, bâci, s.m. (reg.) tată.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bấcă, bâci, s.f. (reg.) mamă.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÂC interj. Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau o căzătură. Formă expresivă, bazată pe consonanța tipică cu scopul evocării zgomotului unei lovituri sau căzături, cf. boc, cioc¹, hâc, tâc, tic¹, toc¹. Intenția imitativă reproduce trei posibilitați ale zgomotului: 1. O singură lovitură, bâc. 2. Ritmul binar, care indică o mișcare în doi timpi, cu implicarea duratei, bâltâc. 3. Ritmul ternar sau întrerupt, care pare să includă intenții secundare, de opoziție față de mișcare și de cădere definitivă, bâldâbâc. – Variantă: bâca
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

bîc interj. – Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau o cădere; boc, poc. – Var. bîca, interj. (pentru a atrage atenția, pentru a arăta copiilor primejdia de a cădea); carnacsi, că era să fac bîca (Alecsandri). Creație expresivă, bazată pe consonanța tipică pentru a evoca zgomotul produs de o căzătură sau o lovitură, cf. boc, cioc, hîr, tîc, tic, toc. – Der. bîcîi, vb. (a bate clopotele; a palpita); bîcîială, s. f. (tic-tac; țiuit). Ca și în alte cazuri, intenția imitativă sugerează trei posibilități ale zgomotului: 1. zgomotul singur (bîc). 2. ritmul binar, care indică o mișcare în doi timpi, cu posibilitate de durată; bîltîc, interj. (exprimă zgomotul ritmic al unei izbituri, mai ales al unei căderi în apă); bîltîcăi, vb. (a cădea în apă; a se bălăci); bîltîcîială, s. f. (bălăceală); 3. ritmul ternar sau spart, care pare a presupune intenții secundare, de opunere față de mișcare și de cădere definitivă; bîldîbîc, interj. (exprimă zgomotul produs de căderea în apă a unui corp greu). Cf. aceleași posibilități expresive la tic și tic-tac; la hîc, hîltîc și huștiuluc; la sîc, șoltîc și șobîltîc; și posibil la boc și bulbuc). – DAR vede în bîc o posibilă influență a mag. bok „împlinit, împlinire”, și în bîltîc o contaminare cu baltă.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bâc/bâc -bâc (cioc-cioc, sâc) interj.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bîc interj. care arată zgomotu unuĭa care bate cu dosu degetuluĭ în ușă: am auzit „bîc-bîc” la ușă. V. boc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

---

BÎC, rîu în Rep. Moldova, afl. dr. al Nistrului în amonte de Tighina; 155 km. În cursul superior trece prin înălțimile Codrii, apoi prin Chișinău.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink