BĂNUIRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a bănui și rezultatul ei; bănuială. – V. bănui.

bănuire sf [At: DA ms / P: ~nu-i~ / Pl: ~i / E: bănui] 1 (Îrg) Regret. 2 (Îrg) Căință. 3 Supărare pe cineva Si: bănuială (3), bănuit¹ (3). 4 Luare în nume de rău Si: bănuială (4), bănuit¹ (4). 5 Cârteală. 6 Mustrare. 7 Presimțire. 8-9 Întrevedere a unei anumite (soluții sau) situații Si: bănuială (8-9), bănuit¹ (8-9). 10 Presupunere. 11 Aflare în urma unor deducții logice Si: bănuială (11), bănuit¹ (11). 12 Considerare a cuiva drept autor al unei fapte (rele) Si: bănuială (12), bănuit¹ (12). 13 Invidie. 14 Gelozie. 15 (Rar) Îndoială de cinstea cuiva Si: bănuială (15), bănuit¹ (¹⁵)'

bănuíre s.f. Acțiunea de a bănui și rezultatul ei. • pl. -i. /v. bănui.

BĂNUIRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiune de a bănui și rezultatul ei; bănuială. – V. Bănui.

BĂNUIRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a bănui și rezultatul ei; acuzare (nedreaptă). Ca să scape De atîta bănuire, i-a spus neadevăr. COȘBUC, P. II 178.

BĂNUIRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a bănui și rezultatul ei.

bănui [At: PSALT. (1651), ap. HEM 3224 / Pzi: ~esc / E: mg bánni] (îrg) 1 vi A regreta. 2 vi A se căi. 3 vi (Îe) Nu-mi -esc Nu-mi pasă. 4 vi (Reg) A se supăra pe cineva. 5 vi (Îe) Să nu -ești sau (să) nu -iți Să nu mi-o luați în nume de rău. 6 vi A cârti. 7 vi A aduce mustrări cuiva. 8 vt A presimți. 9-10 vt A întrevedea (o anumită situație sau) o anumită soluție. 11 vt A presupune după aparențe Si: a crede, a imagina. 12 vt A afla în urma unor deducții logice Si: a prinde de veste. 13 vt A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele) Si: a suspecta. 14 vt A invidia (pe cineva). 15 vt A fi gelos. 16 vt A pune la îndoială cinstea cuiva.

bănui vb. IV. 1 tr. A presupune (avînd în vedere unele aparențe); a presimți, a avea intuiția că... Am bănuit că nu va veni la premieră. ◇ (refl. impers.) Se bănuiește că poate fi copilul lui. 2 tr. A lua cunoștință de ceva mai mult ghicindu-i sau presimțindu-i prezența; a întrezări. După lumini, bănuia orașul în apropiere. 3 tr. A considera pe cineva ca autor al unei fapte (rele); a suspecta. L-a bănuit de crimă. ◆ (fam.) A fi gelos pe cineva. 4 intr. (reg.) A se supăra pe cineva; a-i face cuiva mustrări. Stăpîne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă (CR.). 5 intr. (reg.) A regreta, a-i părea rău. Iubește, mîndră, iubește, Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești (POP.). • prez. ind. -iesc. /<magh. bán „a regreta”, „a se căi”.

BĂNUI (-uesc) I. vb. tr. 1 A-și închipui, a presupune: unii bănuesc că o fi găsit vre-o comoară, alții că umblă cu fermece (CAR.) ¶ 2 A-i da în gînd, a-i trece prin minte: or fi bănuind ei vre-odată că de pe monedele pe care le găsesc îi privește chipul unui împărat roman? (VLAH.) ¶ 3 A-și închipui despre cineva sau ceva un lucru, de obiceiu nefavorabil, întemeindu-se pe o simplă părere, pe spusele lipsite de dovezi ale cuiva sau pe niște semne, cu totul îndoioase: temîndu-se de Tudor pe care-l bănuia de a fi înțeles cu Pașa de la Silistra (I.-GH.); bănuitorul pe unul bănuește și pe altul cu vina găsește (GOL.) ¶ 4 A începe să se îndoiască de credința, de cinstea cuiva (vorb. în spec. de credința conjugală): Busuioc bănuind pe Siminoc că s’o fi îndrăgostit cu femeia lui (ISP.). II. vb. intr. 1 A fi supărat pe cineva, a avea necaz pe cineva, a-i lua în nume de rău: își spăla fața ca nu cumva s’o vadă neadormita soacră și să-i bănuiască (CRG.); nu bănui, cumătră dragă, că n’am cu ce să te primesc și să te ospătez (SB.) ¶ 2 Trans. Maram. A-și ~, a-i parea rău, a se întrista, a fi supărat: de cumva nu o vei lua, îți vei bănui după ea (RET.) [ung. banni].

BĂNUI, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (De obicei urmat de determinări) A presupune (orientîndu-se după unele aparențe), a presimți, a avea o intuiție. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc la întoarcere. SADOVEANU, N. F. 28. Modest pînă a roși cînd auzea laude pentru scrierile lui, [Filimon] n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit. GHICA, S. A. 84. ◊ (Cu complement dublu) Am ajuns în locuri necunoscute. Le-am bănuit că sînt locurile mele. SADOVEANU, N. F. 58. ◊ (Rar, construit cu dativul pronumelui reflexiv) Cine ș-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii grași, voinici și nebunatici? DELAVRANCEA, H. T. 207. Zînele celelalte începură a-și bănui ceva, dar iară se îmbărbătau [zicîndu-și]: E fată ca și noi. RETEGANUL, P. II 13. 2. Tranz. A lua cunoștință de un obiect mai mult ghicindu-l sau presupunîndu-i prezența; a întrezări. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori și o zare nemărginită. DUMITRIU, B. F. 44. Fără de a fi văzut sau măcar bănuit de garnizoana turcească, își așeză pe la 10 ore cele două tunuri ca la 2000 metri în fața tabiei. ODOBESCU, S. III 573. Astfel poate vom ajunge a bănui și țara și epoca în carele cîntul elenic și-a făcut loc în limba romînă. ODOBESCU, S. I 214. ◊ Refl. pas. Printre sălcii... se putea bănui oglinda rece și lucie a Dunării. DUMITRIU, N. 276. 3. Tranz. A considera pe cineva (orientîndu-se după unele aparențe) drept autor al unei fapte rele, a suspecta, a nutri o bănuială. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I 80. Tragi cu ochiul la neveste... Da te-or bănui bărbații Și-o pățești. COȘBUC, P. I 238. De cusut n-are chef, Ci-mi iese-afară pe prag Să vază pe cin’i-e drag. Dac-o-ntrebi, dac-o cîrtești, Ea zice c-o bănuiești. TEODORESCU, P. P. 345. 4. Intranz. (Mold., de obicei construit cu dativul) A se supăra (pe cineva), a lua cuiva (ceva) în nume de rău, a-i face mustrări. Cititorii noștri nu ne vor bănui dacă ne vom opri cam mult la analiza unor fraze. GHEREA, ST. CR. II 57. Așa a trebuit să se întîmple și n-ai cui bănui. CREANGĂ, P. 223. [Mama ta] m-a mustra Că te-oi dezmierda, Și mi-a bănui Că te-oi prea iubi. ALECSANDRI, P. P. 8. ◊ (Mai ales în formule de politețe, în construcții negative) Stăpîne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă. CREANGĂ, P. 154. Adeluța nu-i de obrazu d-voastră... Adică să nu bănuiești. ALECSANDRI, T. I Vă rog să nu bănuiți că vi le spun aceste. NEGRUZZI, S. I 199. 5. Intranz. (Transilv., Mold.) A-i părea rău de ceva, a regreta. Iubește, mîndră, iubește. Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești, Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ◊ (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, ți-i bănui după ea. RETEGANUL, P. III 17. Uitîndu-se cu mulțemire la trecuta ei viață, în care nu are a-și bănui nici de o greșeală. NEGRUZZI, S. I 289.

BĂNUI, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimți. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc (SADOVEANU). 2. Tranz. A întrezări ceva. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori (DUMITRIU). 3. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte rele; a suspecta. 4. Intranz. (Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări. Așa a trebuit să se întîmple și n-ai cui bănui (CREANGĂ). 5. Intranz. (Reg.) A regreta. Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești (JARNÍK-BÎRSEANU). – Magh. bánni.

A BĂNUI ~iesc 1. tranz. 1) A admite ca adevărat sau ca posibil; a presupune. 2) (persoane) A considera drept vinovat de o acțiune condamnabilă. 2. intranz. pop. 1) A înainta pretenții (cuiva). 2) A fi cuprins de regret. /<ung. bánni

bănuì v. 1. a avea sau a intra în bănuieli pe cineva: mă bănuiește rău; 2. a presupune, a-și da cu socoteala: bănuesc că nu va veni; 3. Mold. a lua în nume de rău: stăpâne, să nu bănuiești CR. [Ung. BANNI, a regreta].

bănuĭ și -ĭésc, a -i v. tr. (ung. bánni, a regreta). Suspectez, presupun, am bănuĭală: a bănui ceva, pe cineva. Îmi fac ideie rea, mă supăr: nu bănui dac’am spus și eŭ o vorbă. Îmi închipuĭ: Columb nu bănuĭa că descoperise America, ci credea c’a descoperit India.

bănuire (rar) s. f., g.-d. art. bănuirii; pl. bănuiri

bănuire (rar) s. f., g.-d. art. bănuirii; pl. bănuiri

bănuire s. f., g.-d. art. bănuirii; pl. bănuiri

bănui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bănuiesc, 3 sg. bănuiește, imperf. 1 bănuiam; conj. prez. 1 sg. să bănuiesc, 3 să bănuiască

bănui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bănuiesc, imperf. 3 sg. bănuia; conj. prez. 3 să bănuiască

bănui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bănuiesc, imperf. 3 sg. bănuia; conj. prez. 3 sg. și pl. bănuiască

bănui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bănuiesc, conj. bănuiască)

bănuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

bănui (-uesc, bănuit), vb. – 1. (Trans.) A regreta, a (se) lamenta. – 2. a se simți jignit, a se ofensa. – 3. A avea o părere proastă; a reproșa, a face mustrări. – 4. A-și face o părere, a considera, a socoti. – 5. A presupune, a presimți. – Var. băni, (înv.) a deranja, a supăra. Mag. bánom „regret” sau „îmi pare rău”. (Cihac, II, 478; Berneker 42; DAR; Gáldi, Dict., 103); cf. bănat. A trecut din mag. în cr. banoveti, rut. banuvati, bg. din Trans. banuva (Miklosich, Bulg., 119). Der. bănuielnic, adj. (suspect; îndoielnic); bănuială, s. f. (reproș, suspiciune); bănuitor, adj. (care bănuiește, lipsit de încredere).

BĂNUIRE s. v. suspectare.

BĂNUIRE s. suspectare. (~ cuiva.)

BĂNUI vb. v. acuza, admonesta, afla, căi, certa, dăscăli, descoperi, dojeni, ghici, imputa, invidia, învinovăți, învinui, moraliza, mustra, pizmui, pocăi, regreta, reproșa, supăra.

BĂNUI vb. 1. a crede, a ghici, a gândi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a presupune, a prevedea, a socoti, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întâmpla astfel?) 2. (prin Transilv. fig.) a se arde. 3. v. suspecta.

bănui vb. v. ACUZA. ADMONESTA. AFLA. CĂI. CERTA. DĂSCĂLI. DESCOPERI. DOJENI. GHICI. IMPUTA. INVIDIA. ÎNVINOVĂȚI. ÎNVINUI. MORALIZA. MUSTRA. PIZMUI. POCĂI. REGRETA. REPROȘA. SUPĂRA.

BĂNUI vb. 1. a crede, a ghici, a gîndi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a presupune, a prevedea, a socoti, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întîmpla astfel?) 2. (prin Transilv. fig.) a se arde. (Se ~ că pot fi copiii lui.) 3. a suspecta, (înv. și pop.) a prepune, (înv.) a suspiciona. (Îl ~ drept făptaș.)

BĂNUI² vb. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) A (se) întrista, a-i părea rău, a se căi, a regreta. A: De nu le va da Grigorie-Vodă giupînesele …, apoi să nu-și bănuiască. PSEUDO-AMIRAS. C: Că-ș[i] cunoaște păcatele și-ș[i] bănuiaște de eale. PSALT. (1651). Bĕnuiĕsk. Doleo. AC, 330. Condoleo. Banuesk. Bánom. LEX. MARS., 195. Bănuit-am, Doamne, de multe ori pre tine. MISC. SEC. XVII, 106^r: cf. MISC. SEC. XVII, 96^r; AMD 1759, 60^r; OG, 369, 387. 2. (Mold., ȚR) A-i lua (cuiva ceva) în nume de rău, a se mînia, a se supăra, a se indigna. A: Nu bănui asupra, șearbei tale. DOSOFTEI, VS. Tare i-au bănuit și l-au mustrat. NECULCE. B: Mai marele sinagogului, bănuind căci o vindecă sîmbăta Isus, zicea mulțimei: „Șase zile sînt întru carele să cade a lucra”. BIBLIA (1688). ♦ (Mold.) A cîrti. Aceasta o răbdă trei ai încheiaț și nemică n-au suspinat, nice ș-au bănuit. DOSOFTEI, SINAXAR. ♦ (ȚR) A pizmui, a invidia. Și era Saul bănuind pre David den zioa aceaea înainte. BIBLIA (1688). 3. (ȚR, Trans. SV) A suspecta. B: Omul care bănuie este învățat a face rău. FL. D 1700, 47^r. Nu socotea că au venit bătaia lui Dumnezeu, de le plătește după faptele lor, ci și-au bănuit pre o sor a mîne-sii …, că ea ar fi făcut fermece. R. POPESCU; cf. ÎNDREPTAREA LEGII. C: Și știia împărăteasa, ce nu-și bănuia nimic. ÎVM, 211^r cf. FL. D 1764, 28^v. Etimologie: magh. bánni „a-i părea rău, a se căi, a-i păsa”. Vezi și bănuială; bănat. Cf. murgui; aIenui, rîvni (1), zavistui. verb

bănui, bănuiesc, v.t.r. (reg.) 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta; îmi bănuiesc = îmi pare rău: „Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman, 1989: 269). 3. A duce dorul. – Din magh. banni „a regreta” (DEX, MDA).

bănui, bănuiesc, vb. intranz. – (reg.) 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Țiplea, 1906): „Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman, 1989: 269). 3. A duce dorul. – Din magh. banni „a regreta” (Scriban, DEX, MDA).

bănui, bănuiesc, vb. intranz. – 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Țiplea 1906): „Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman 1989: 269). 3. A duce dorul. – Din magh. banni (DEX), cf. banat „regret, părere de rău”.