autointitulare sf [At: MDA ms / P: a-u-to-in~ / Pl: ~lări / E: autointitula] Atribuire de către sine însuși a unui nume sau a unui titlu Si: (rar) autointitulat¹.

autointitula vr [At: DN³ / P: a-u-to-in- / Pzi: ~lez / E: auto¹- + intitula] A-și atribui sieși un nume, un titlu.

AUTOINTITULA vb. I. refl. A se intitula, a se denumi singur. [auto¹- + intitula].

AUTOINTITULA vb. refl. a-și atribui un nume, un titlu. (< auto¹- + intitula)

autointitula vb. refl. I A se denumi singur (pe nedrept) ◊ „Așa se înfățișează aceste așa-zise «drame de tip nou», care se autointitulează «de avangardă».” Sc. 7 I 62 p. 3. ◊ „«Dosarul Moro» a fost dat publicității la Roma, la cererea forțelor politice. Acesta este un document însumând 50 de file dactilografiate găsit de poliție la una din bazele de la Milano ale organizațiilor teroriste autointitulate «Brigăzile roșii».” Sc. 20 X 78 p. 6; v. și R.l. 4 VII 79 p. 6 (din auto1- + intitula; Fl. Dimitrescu în LL 10/65 p. 236; DN3, DEX-S)

autointitula (a se ~) (desp. a-u-) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă autointitulez, 3 se autointitulează; conj. prez. 1 sg. să mă autointitulez, 3 să se autointituleze; imper. 2 sg. afirm. autointitulează-te; ger. autointitulându-mă

*autointitula (a se ~) (a-u-) vb. refl., ind. prez. 3 se autointitulează

autointitula vb. (sil. a-u-to-in-) → intitula