atributiv, ~ă [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: fr attributif] 1 a Care exprimă un atribut. 2 a (Grm) Care are funcția în propoziție a unui atribut. 3-4 sf af (Șîs Propoziție -ă) (Propoziție) care are funcția de atribut pe lângă un substantiv (din propoziția regentă). 5-6 sf, af (Îas) (Propoziție) relativă.

*ATRIBUTIV adj. 📖 Prin care se exprimă un atribut: adjectiv ~; verb ~ [fr.].

ATRIBUTIV, -Ă, atributivi, -e, adj. Care are funcțiune de atribut. Propoziție atributivă.

ATRIBUTIV, -Ă, atributivi, -e, adj. Care are funcție de atribut. – Fr. attributif.

ATRIBUTIV, -Ă adj. Cu funcție de atribut. ◊ Propoziție atributivă = propoziție care îndeplinește funcția de atribut pe lîngă un cuvînt din propoziția regentă; propoziție relativă. [< fr. attributif].

ATRIBUTIV, -Ă adj. cu funcție de atribut. ♦ propoziție ~ă = (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un substantiv din regentă; propoziție relativă. (< fr. attributif)

ATRIBUTIV ~ă (~i, ~e) Care are funcție de atribut. ◊ Propoziție ~ă propoziție care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un cuvânt din regentă. /<lat. attributivus, fr. attributif

atributiv a. Gram. prin care se exprimă un atribut: adjectiv atributiv.

*atributív, -ă adj. (d. atribút; fr. attributif). Care cuprinde un atribut: adjectiv, verb atributiv.

atributiv (desp. a-tri-) adj. m., pl. atributivi; f. atributivă, pl. atributive

atributiv (a-tri-) adj. m., pl. atributivi; f. atributivă, pl. atributive

atributiv adj. m. (sil. -tri-), pl. atributivi; f. sg. atributivă, pl. atributive

+atributivă (propoziție) (desp. a-tri-) s. f., g.-d. art. atributivei; pl. atributive

ATRIBUTIV, -Ă 1. Propoziție ~ În sintaxa românească, tip de propoziție subordonată* dependentă față de un nume: substantiv, în construcțiile cele mai frecvente, dar și unele pronume (ex. acela care dorește să plece; nimic din ce s-a spus) și numerale (ex. al doilea care mă întreabă). • După tipul de conectori*, se disting atributive relative și conjuncționale. Cele relative sunt introduse prin relative*, pronume sau adverbe (elevul care învață; locul unde ne-am întâlnit), iar cele conjuncționale, prin conjuncțiile subordonatoare* că, să, ca... să, dacă (dorința să reușim; credința că vom reuși). • Un tip special de atributivă este interogativa indirectă*, care determină substantive provenite din verbe și adjective acceptând introducerea întrebărilor. Mărcile de subordonare sunt diferite, după cum este transpusă în subordonare o interogativă parțială sau totală: dacă este semnul interogației totale în vorbire indirectă (întrebarea dacă vom reuși; curiozitatea dacă vom reuși), în timp ce interogativele parțiale păstrează cuvintele interogative, devenite, contextual, relative (întrebarea cum vom reuși; curiozitatea când vom reuși). • După tipul de determinant: obligatoriu / facultativ, în raport cu regentul, și după funcția determinantului: de identificare a regentului sau de explicare a acestuia, atributivele sunt: determinative, dacă subordonata este obligatorie, nesuprimabilă (mă gândesc la proiectul pe care...); explicative, dacă subordonata, care introduce o explicație, este suprimabilă (eu, care am făcut atâtea sacrificii...). Atributivele determinative sunt neizolate, deci neseparate prin pauză (grafic, prin virgulă) de regent, iar cele explicative sunt și izolate, separarea lor prin pauză și intonație fiind obligatorie. 2. În gramatica transformațională* românească, termen care acoperă conceptele de nume predicativ* și de element predicativ* suplimentar, sugerând caracteristica lor comună de a fi dependente, în afară de verb, și față de un nume. în funcție de istoria transformațională* diferită, se disting: atributivul de bază, care aparține unor construcții de bază* și corespunde numelui predicativ; atributivul transformat, obținut prin transformări* de amalgamare și de reducere a două propoziții și care corespunde elementului predicativ suplimentar. Vezi deosebirea dintre: El este înțelept, unde adjectivul înțelept are caracteristicile unui atribut de bază, și îl consider înțelept, unde adjectivul apare în vecinătatea verbului ca rezultat al unor transformări, funcționând deci ca atributiv transformat (vezi NUME PREDICATIV; ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR). 3. Funcție ~ În gramatica limbii franceze, funcție îndeplinită de un adjectiv sau de un substantiv în relație cu un verb copulativ, corespunzând numelui predicativ din gramatica românească. G.P.D.

ATRIBUTIV, -Ă adj. (< fr. attributif): în sintagma subordonată necircumstanțială atributivă (v.).

ATRIBUTIVĂ s. f. (< adj. atributiv, -ă < fr. attributif): propoziție subordonată cu funcție de atribut pe lângă substantivul, pronumele sau numeralul determinat din propoziția regentă. ◊ ~ propriu-zisă: a. reprezentantă a unui atribut substantival în genitiv și în acuzativ, a unui atribut adjectival, numeral, pronominal, verbal, adverbial sau interjecțional. Este introdusă prin pronume relative (precedate sau nu de prepoziții), adverbe relative (precedate sau nu de prepoziții) și conjuncții subordonatoare (că, să, ca să, de, daca). Astfel: „Se trezește dinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrânețe, care umbla după milostenie” (Ion Creangă); „Mergea spre satul în hotarul căruia se aflau vii renumite” (I. Slavici); „Întâiul colectiv omenesc cu care facem cunoștință este familia”; „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist și roș” (M. Eminescu); „Să te usuci de dorul cui știu eu” (Ion Creangă); „Și-i spun eu despre toate valurile câte m-au bântuit” (M. Sadoveanu); „Nimeni n-a aflat lăcașul unde ea s-ascunde tainic” (M. Eminescu); „În momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută... vei avea scrisoarea” (I. L. Caragiale); „Și-n vremea cât s-au cununat / S-a strâns poporul adunat” (G. Coșbuc); „Părinții își pun în copii speranța că le vor duce mai departe, spre împlinire, visurile lor cele mai dragi”; „Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați” (Ion Creangă); „Acestea fură... pricinile care făcură acea monstruozitate socială ca o țară întreagă să robească la câțiva particulari” (N. Bălcescu); „Venise tocmai ăl de se pricepea la tractor” (M. Preda); „Problema dacă va accepta ne preocupa pe toți”. ◊ ~ apozitivă (apozițională): a. reprezentantă a unui atribut izolat în nominativ (a unei apoziții). Dispune de un conținut asemănător cu acela al elementului regent, însă mai bine precizat, mai clar explicat. Se desparte de propoziția regentă prin două puncte, linie de pauză, puncte de suspensie sau virgulă. Este juxtapusă față de aceasta sau începe cu conjuncția că, să (precedate uneori de adverbele de mod explicative adică sau anume) sau ca să sau prin pronumele relativ ce sau ceea ce. Astfel: „Un lucru era sigur: omul ei nu rămăsese acolo” (M. Sadoveanu); „El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte” (I. Slavici); „Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur” (T. Arghezi); „Dacă din întâmplare suntem o mediocritate, ceea ce nu-i defel exclus, lucrul nu ne doare” (Idem). ◊ ~ izolată: a. propriu-zisă, despărțită de substantivul (de obicei articulat hotărât enclitic) sau de pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație mai coborâtă decât aceea a elementului regent, care este mai ridicată. De obicei a. izolată este o a. explicativă (v. mai jos): „Frusina, care nu prea știa să scrie, îi răspundea mai scurt” (G. Galaction); „De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste, / Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?” (M Eminescu). ◊ ~ neizolată: a. propriu-zisă, nedespărțită de substantivul (de obicei nearticulat sau precedat de articol nehotărât) sau pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație continuă, nemodificată, asemănătoare cu aceea a elementului regent. De obicei a. neizolată este o determinativă (v. mai jos): „Dar mai încurcă lumea câteva fetișcane ce nu s-au prins în horă” (B. Șt Delavrancea); „Toți cei ce voiau să dobândească vreo funcțiune publică se îndreptau spre casa aceea” (N. Filimon). ◊ ~ determinativă (impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă neizolată (v. mai sus), strâns legată de regentă și reprezentantă a unei determinări obligatorii, absolut necesare pentru o comunicare completă. Astfel: „Nicicând nu mi-au plăcut bărbații care se plâng” (E. Camilar); „Și apa unde -a fost căzut / În cercuri se rotește” (M. Eminescu); „...își vârâse în cap ideea că e bolnav” (A. Vlahuță). ◊ ~ explicativă (tot impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă izolată (v. mai sus), slab legată de regentă și reprezentantă a unei determinări non-obligatorii, facultative, pentru o comunicare. Astfel: „Poate cu tine, care ai trecut de la părintele Duhu, să mă pot desluși” (Ion Creangă); „Satul era acoperit de întuneric ca de o apă neagră, în fundul căreia toate se înecau” (Geo Bogza). ◊ ~ de identificare: a. propriu-zisă neizolată, așezată după un substantiv articulat hotărât enclitic, care identifică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „...în clipa când acesta deschise ușa, își ridică spre el fața” (T. Popovici); „...pe băncile unui liceu craiovean purtând numele ”Frații Buzești„, m-a fulgerat gândul că între destinul celor doi mari căpitani de oști din Țara Banilor... a existat o ciudată și tragică legătură” (Mihnea Gheorghiu). ◊ ~ de calificare: a. propriu-zisă neizolată, așezată după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât care califică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „... după o viață în care n-am făcut nimic, văd că aș fi putut face ceva” (M. Sadoveanu); „...va veni o vreme când fiecare va mânca după cât muncește” (E. Camilar). ◊ ~ circumstanțială: a. propriu-zisă, izolată sau neizolată, care exprimă atât o caracteristică suplimentară a obiectului, desemnat de termenul determinat cât și un raport circumstanțial (cauzal, consecutiv, concesiv, condițional sau final) față de un verb sau un adjectiv din regentă. Astfel: „Ion-vodă își punea nădejdea în norod, care se sculase de pretutindeni la chemarea măriei-sale” (M. Sadoveanu) – „deoarece se sculase”; „Pe Murăș și pe Târnavă / Nu-i mândră să -mi fie dragă” (Jarnik-Bârseanu) – „încât să-mi fie dragă”; „...și mă gonești pe mine care te iubesc” (I. L. Caraglale) – „deși te iubesc”; „Ce holeră ar fi aceea, care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei?” (I. Slavici) – „dacă i-ar lăsa neatinși”; „Dorobanții să ia călăuze din sat care să le arate ascunzișurile” (Camil Petrescu) – „ca să le arate ascunzișurile”. ◊ ~ necircumstanțială (descriptivă): a. propriu-zisă izolată, care aduce în comunicare o caracterizare suplimentară a obiectului desemnat de termenul determinat (majoritatea atributivelor explicative, izolate). Astfel: „Constantin aduna tot ce găsea într-o traistă veche, pe care o ținea ascunsă pe bordei lângă coș” (G. Galaction); „...aceștilalți veniți la sfat sunt oșteni cunoscuți, care au fost în leafă la șleahtici” (M. Sadoveanu). Pentru clasificarea a. v. criteriu.