ATRIBÚT, atribute, s. n. 1. Însușire (esențială) a unui obiect. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. Parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Din fr. attribut, lat. attributum.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
ana_zecheru
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ATRIBÚT ~e n. 1) Însușire esențială a unui obiect; semn distinctiv. ~e ale puterii de stat. 2) Parte secundară de propoziție care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. /lat. attributum, fr. attribut
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ATRIBÚT s.n. 1. Însușire esențială proprie unui obiect, unui fenomen etc. ♦ Semn distinctiv, simbol. 2. Parte secundară de propoziție, care determină un substantiv sau un substitut al acestuia. [< lat.sc. attributum, cf. fr. attribut].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ATRIBÚT s.n. ~ 3. (Inform.) Informație care însoțește o categorie sintactică.
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
tavi
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ATRIBÚT, atribute, s. n. 1. Însușire inseparabilă a unui obiect sau a unui fenomen, fără de care ele nu pot să existe. ♦ (Concr.) Simbol, semn distinctiv, emblemă. 2. Parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Fr. attribut (lat. lit. attributum).
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ATRIBÚT s. 1. v. însușire. 2. v. apelativ.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ATRIBÚT s. v. emblemă, epitet, simbol.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
atribút s. n. (sil. -tri-), pl. atribúte
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*atribút n., pl. e (lat. attribútum). Ceĭa ce e propriŭ, (particular) cuĭva: imensitatea e unu din atributele luĭ Dumnezeŭ. Simbol: o sabie, o balanță sînt atributele Dreptățiĭ. Log. și Gram. Ceĭa ce se afirmă saŭ se neagă despre subiectu uneĭ propozițiunĭ [!], vorba care face asta.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
atribút, atribute s. n. 1. Însușire esențială a unui obiect, a unui fenomen, a unei ființe etc. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. (Gram.) Parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. 3. (Teol., la pl.) Proprietăți reale ale firii dumnezeiești, care se constată în creație, în purtarea de grijă prin care Dumnezeu Se comunică și Se manifestă ca ființă personală potrivit cu starea noastră. După sf. Maxim Mărturisitorul, acestea sunt: existența, existența veșnică, bunătatea și înțelepciunea, pe care Dumnezeu le-a împărtășit ființei raționale în vederea susținerii, conservării și mântuirii acesteia. – Din fr. attribut, lat. attributum.
Sursa: D.Religios
(1994)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink