ateiat¹ sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: ateia] (Rar) 1 Primenire. 2 Ateiere (2). 3 Dezbrăcare.

ateiat², ~ă a [At: LIUBA-IANA, ap. HEM. 143-144 / Pl: ~ați, ~e / E: ateia] 1 Primenit². 2 Îmbrăcat de sărbătoare. 3 Dezbrăcat².

ateia [At: HEM 142 / Pzi: ~iez și atei(u) / E: nct] (Reg) 1-2 vtr A (se) primeni. 3-4 vtr A (se) îmbrăca de sărbătoare. 5 vt (Ban; fig; îe) Las-că te ~iu eu pe tine! Las-că-ți dau eu ție! 6 vr (Ban) A se dezbrăca.

ateia (-i, -at), vb. – (Banat) A îmbrăca de sărbătoare, a găti, a dichisi. Origine necunoscută. După o părere mai veche a lui Mangiuca, Familia, 1884, 67, și Philippide, ZRPh., XXXI, 294, ar fi cuvînt identic cu it. attilarsi, v. prov. atilhar; ipoteză pe drept cuvînt combătută de DAR, cf. REW 2604. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 112, ar fi o formă refăcută pe baza lui desteia, și aceasta de la lat. *destilāre (cf. împotriva acestei păreri, Graur, BL, V, 95). Spitzer, BL, VI, 235 se referă, la etimonul tei, puțin probabil. – Der. ateietură, s. f. (haine de duminică, podoabe).

ateia, atei, vb. I refl. (reg.) a se îmbrăca (de sărbătoare)