ASERȚIUNE, aserțiuni, s. f. (Log.) Enunț, afirmativ sau negativ, care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.

aserțiune sf [At: HASDEU, I. C. IX / Pl: ~ni / E: fr assertion] 1 (Flz) Propoziție care are valoare de adevăr. 2 (Pgn) Afirmație.

*ASERȚIUNE sf. Părere susținută de cineva, afirmațiune [fr. < lat.].

ASERȚIUNE, aserțiuni, s. f. (Fil.) Enunț care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.

ASERȚIUNE, aserțiuni, s. f. Afirmație. Nu vă voi oferi nici o aserțiune pe care să n-o justifice o notă în josul paginii. HASDEU, I. V. X. – Pronunțat: -ți-u-.

ASERȚIUNE, aserțiuni, s. f. Afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Fr. assertion (lat. lit. assertio, -onis).

ASERȚIUNE s.f. Afirmație (care nu este însoțită de o probă); judecată care exprimă constatarea unei stări de fapt. [Pron. -ți-u-. / pl. -ni, gen. -nii. / cf. fr. assertion, it. asserzione, lat. assertio < asserere – a afirma].

ASERȚIUNE s. f. (log.) enunț, afirmativ sau negativ, dat ca adevărat; (p. ext.) afirmație. (<fr. assertion, lat. assertio)

ASERȚIUNE ~i f. Propunere înaintată și susținută de cineva ca fiind adevărată; afirmație. [G.-D. aserțiunii; Sil. -ți-u-] /<lat. assertio, ~onis, germ. Assertion

aserțiune f. afirmațiune pozitivă.

*aserțiúne f. (lat. assértio, -ónis. V. in-serțiune). Afirmațiune, lucru pe care-l susțiĭ ca adevărat.

aserțiune (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. aserțiunii; pl. aserțiuni

aserțiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. aserțiunii; pl. aserțiuni

aserțiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. aserțiunii; pl. aserțiuni

aserțiune (i-u)

ASERȚIUNE s. v. afirmație, cuvânt, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă.

aserțiune s. v. AFIRMAȚIE. CUVÎNT. DECLARAȚIE. MĂRTURISIRE. RELATARE. SPUSĂ. VORBĂ. ZISĂ.