aruncătură sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ri / E: arunca + -ătură] 1 (Înv) Risipire. 2 Distanța parcursă de un lucru aruncat. 3 (Spc; îs) – de piatră Distanța până la care aruncă cineva o piatră. 4 (Spc; îs) – de hăț Distanță până la care aruncă cineva un băț. 5-6 (Îe) A fi la o ~ de băț A fi foarte aproape. 7 (Spc; îs) – de arc Distanța până la care cineva trage cu arcul. 8 (Pan; îs) – de ochi Privire. 9 (Înv) Țâșnire în sus a apei cu putere. 10 (Înv) Săritură cu avânt. 11 (Înv; îlav) La – în galop. 12 (Înv) Impozit. 13 (Îvr; îe) A face cuiva ~ ri A imputa. 14 (Trs; ccr; lpl) Lemne uscate (pentru ars în cuptor). 15 (Pop) Bubă. 16 (Pop) Lucru vrăjit aruncat în calea cuiva. 17 (Înv) Literă scrisă deasupra sau dedesubtul rândului, mai ales în iscălituri.

ARUNCĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a (se) arunca: furăm primiți cu cîteva aruncături de tunuri (BOL.) ¶ 2 Lucru ce se aruncă, ce sare în sus: șadîrvanu este o ~ de apă în sus (C.-RAD.) ¶ 3 Distanța străbătută de un lucru care a fost aruncat: la o ~ de piatră ¶ 4 Fig. ~ de ochi, privire, căutătură repede ¶ 5 Cuvintele care erau puse, în scrisoarea cirilică, deasupra rîndului: citeam slova cea mai ciocoiască și scriam cu trei aruncături pe d’asupra (I.-GH.) ¶ 6 pop. Farmec aruncat în calea cuiva: Toată făcătura și aruncătura să piară, Să răspiară (MAR.) ¶ 7 Bucov. (SB.) Mustrare, dojană ¶ 8 Trans. (L.M.) = ARUNC.

ARUNCĂTURĂ, aruncături, s. f. 1. Aruncare. ◊ Aruncătură de ochi = fel de a se uita; căutătură, ochire, privire. Moștenise de la Iordan tăcerea hursuză și aruncătura de ochi într-o parte. SADOVEANU, M. C. 7. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Depărtarea la care ajunge un obiect aruncat; p. ext. distanță mică. Casa mea se află la o aruncătură de băț de aci. 2. (Rar) Săritură. Șanțurile sărite dintr-o aruncătură. DELAVRANCEA, H. T. 166.

ARUNCĂTURĂ, aruncături, s. f. 1. Aruncare. ◊ Expr. Aruncătură de ochi = fel de a se uita; căutătură, ochire. Dintr-o aruncătură de ochi = deodată; numaidecît, imediat. ♦ Distanța la care ajunge un obiect aruncat. ◊ Expr. La o aruncătură de băț = (foarte) aproape. 2. (Rar) Săritură. Șanțurile sărite dintr-o aruncătură (DELAVRANCEA). – Din arunca + suf. -(ă)tură.

ARUNCĂTURĂ ~i f. 1) v. A ARUNCA. 2) Distanță la care ajunge un obiect aruncat. ◊ O ~ de băț foarte aproape. Dintr-o ~ de ochi dintr-o privire; dintr-o dată; repede. /a arunca + suf. ~ătură

aruncătură f. 1. lucrarea de a arunca: aruncătură de ochiu; 2. fig. Buc. mustrare; 3. literă scrisă d’asupra rândului (în scrierea cu slove); 4. pop. melancolie, ipocondrie: descântec de aruncătură.

aruncătúră f. Lucru aruncat. Modu de a arunca: strașnică aruncătură. Distanța străbătută de un lucru aruncat: o aruncătură de băț. Literă aruncată deasupra rînduluĭ în alfabetu cirilic. Farmece aruncate în care a călcat unu și s’a înbolnăvit, după cum crede prostimea. Aruncătură de ochĭ, uĭtătură (privire) aruncată răpede.

❍ȚIPĂTURĂ² (pl. -turi) sf. Trans. Maram. Ⓟ = ARUNCĂTURĂ6: ~ e aruncarea în cărare a obiectului părăsit, peste care s’a făcut ceva fermecătură; cine va trece peste el sau l-a lua de jos, se va lega de dînsul ceva răutate (BRL.); Rîuleț, Sprinten, creț, Să ne scapi de țipături În anul următoriu, Să fim ca niște flori (MAR.) [țipa²].

aruncătură s. f., g.-d. art. aruncăturii; pl. aruncături

aruncătură s. f., g.-d. art. aruncăturii; pl. aruncături

aruncătură s. f., g.-d. art. aruncăturii; pl. aruncături

la o aruncătură / azvârlitură de băț / piatră (de ceva) expr. aproape, nu departe (de ceva).

ARUNCĂTURĂ s. 1. azvârlitură, zvârlitură, (rar) zvârlet, (Transilv. și Maram.) țipătură. (La o ~ de băț.) 2. azvârlitură, izbitură, lovitură, zvârlitură. (~ calului nărăvaș.)

ARUNCĂTURĂ s. 1. azvîrlitură, zvîrlitură, (rar) zvîrlet, (Transilv. și Maram.) țipătură. (La o ~ de băț.) 2. azvîrlitură, izbitură, lovitură, zvîrlitură. (~ calului nărăvaș.)

aruncătură, aruncături, s.f. 1. Aruncare: „...și o slăbdit pădurea de tăte laturile. Când o intrat tăți [tătarii] în pădure, apoi o făcut aruncătură și i-o pustiit pă tăți” (Papahagi, 1925: 313). 2. (mag.) Faptul de a arunca o vrajă asupra cuiva, cu ajutorul unor obiecte (aruncate în curte sau pe drum): „Când o fost la miez de cale, / S-o-ntâlnit cu țâpăturile, / Cu-aruncăturile” (Bilțiu, 2015: 285). – Din arunca + suf. -ătură (MDA).

aruncătură, aruncături, s.f. – (mag.) Aruncare; faptul de a arunca o vrajă asupra cuiva, cu ajutorul unor obiecte (aruncate în curte sau pe drum). – Din arunca + suf. -ătură (DEX, MDA).