ARTICULÁRE, articulări, s. f. Acțiunea de a (se) articula; articulație. – V. articula.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
cata
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁRE s.f. Acțiunea de a articula și rezultatul ei. [< articula].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁRE, articulări, s. f. Acțiunea de a (se) articula.
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁRE s. v. pronunțare.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
articuláre s. f., g.-d. art. articulării; pl. articulări
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁ, articulez, vb. I. 1. Tranz. A pronunța, a rosti un sunet, un cuvânt cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulații. – Din fr. articuler, lat. articulare.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
RACAI
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁR, -Ă, articulari, -e, adj. Privitor la articulațiile corpului, care se produce la articulațiile corpului. – Din fr. articulaire, lat. articularis.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
cata
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A ARTICULÁ ~éz tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a pronunța. 2) (substantive) A prevedea cu articol. /<fr. articuler, lat. articulare
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A SE ARTICULÁ se ~eáză intranz. (despre sunete) A se uni prin articulație. /<fr. articuler, lat. articulare
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁR ~ă (~i, ~e) Care ține de articulația corpului; care se produce la articulațiile corpului. Reumatism ~. /<fr. articulaire, lat. articularis
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁ vb. I. tr. A emite, a rosti (cuvinte, sunete etc.). 2. tr. A adăuga un articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. refl. A se lega printr-o articulație. [< fr. articuler, cf. lat. articulare].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁR, -Ă adj. Referitor la articulațiile corpului. [Cf. fr. articulaire, lat. articularius].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁ vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atașa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulație. (< fr. articuler, lat. articulare)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁR, -Ă adj. referitor la articulații (1). (< fr. articulaire, lat. articularis)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁ, articulez, vb. I. 1. Tranz. A emite un sunet, a rosti deslușit un cuvânt cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulații. – Fr. articuler (lat. lit. articulare).
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁR, -Ă, articulari, -e, adj. Privitor la articulațiile corpului, care se produce la articulațiile corpului. – Fr. articulaire (lat. lit. articularis).
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ARTICULÁ vb. 1. v. pronunța. 2. v. scoate. 3. a se încheia. (Locul unde se ~ un os.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A articula ≠ a bâigui, a bodogăni, a bolborosi, a bălmăji, a îndruga, a mormăi
Sursa: Antonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
articulá vb., ind. prez. 3 sg. articuleáză
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
articulár adj. m., pl. articuláre; f. sg. articuláră, pl. articuláre
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*articulár, -ă adj. (lat. articularis). Relativ la articulațiunĭ: reŭmatizm articular.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*articuléz v. tr. (lat. artículo, -áre). Unesc pin [!] încheĭeturĭ. Pun articul unuĭ cuvînt. Pronunț: n' a articulat nicĭ un cuvînt și a plecat.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
articulare (articulație), asigurarea unei execuții clare, răspicate a discursului muzical. În arta cântului, noțiunea împrumută semnificația și unele modalități tehnice de vorbire. În arta instr., diferite moduri de a. asigură claritatea expunerii și o largă alegere a mijloacelor expresive. Între termenii staccatto și louré* care constituie de ex. extremele noțiunii de a. la vl. – instrumentiștii dispun de o fină gradație în folosirea acestei tehnici. Estetica enesciană, reactualizând termenul louré, a conferit stilului violonistic o mare comunicativitate, prin adevărate inflexiuni de grai. V. frazare.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink