armure¹ sm vz arm

armure² sm vz armurar

†ARMURE = ARM.

arm sn [At: DOSOFTEI, ap. HEM 1676 / V: ~ur, ~ure / Pl: ? / E: ml armus] 1 (La animale) Parte a picioarelor dintre genunchi și pulpă. 2 (Reg) Șold (sau picior de dinapoi) al mielului. 3 (Înv; la om) Coapsă. 4 (Reg; la om) Braț.

armorare sf vz armurar¹

armur sm vz arm

armurar¹ sm [At: MARIAN, ap. HEM, 1713 / V: -e², ~ie, -morare, (reg) -iu¹ / Pl: ~i / E: nct] 1 Plantă medicinală erbacee din familia compositelor, cu frunzele superioare lucioase și cele inferioare colțuroase și spinoase, folosită pentru vindecarea unei boli de vite Cf armurare¹ (1), armurariță (Sylibum marianum). (Reg) Planta Echinops commutatus. 3-5 Armurare¹ (1, 3, 4).

armurarie sf vz armurar²

armurariu¹ sm vz armurar¹

†ARM (pl. -muri) sn. 1 🐕 Partea de sus a piciorului la cal, vite cornute, etc., coapsă (👉 CAL, BOU): mănîncă din ~ul de din-apoi al iepii o ocă și jumătate de carne (ȘEZ.) ¶ 2 🫀 Băn. Partea de sus a piciorului la om, coapsă [lat. armus].

†ARMUR, †ARMURE sm. = ARM.

ARMURAR¹ sbst. 1 Boală de vite, foarte primejdioasă, umflătură la partea de sus a piciorului cu paralizie a picioarelor de dinapoi, pielea vitei bolnave e înfoiată ca și cînd ar fi deslipită, iar carnea e acoperită cu niște pete ca ale frunzei de armurar: boala de ~ se lecuește... cu buruiana ce se chiamă armurar fiartă în borș (DRĂGH.) ¶ 2 🌿 Plantă ierboasă ce crește mare, ajungînd uneori pînă la înălțimea de doi metri; are frunza grasă, împestrițată cu pete albe, cu crestături mari și cu ghimpi pe margini; florile sînt stînjinii deschise, dispuse în capitule globuloase; poporul o întrebuințează contra boalei de vite numite armurar (Carduus marianus) (🖼 221) [armur].

*ARMURAR² = ARMURIER.

ARM, armuri, s. n. (Regional) Partea de sus a piciorului unui animal, între genunchi și pulpă. Atunci arendașul arse cu biciușca armurile lui Bălan și calul porni într-un trap săltat. SANDU-ALDEA, D. N. 128. ♦ (Rar, la om) Coapsă, șold. Picioarele îl dureau din armuri, de nu le mai simțea. A doua zi însă încălecă iarăși. SANDU-ALDEA, D. N. 129.

ARM, armuri, s. n. (Reg.) Partea piciorului de dinapoi al unui animal, între genunchi și șold; (la om) coapsă, șold. – Lat. armus.

arm n. 1. încheietura brațului și a umărului; 2. coapsă, șold (mai ales de bou, de cal). [Lat. ARMUS].

armurar m. 1. boală de vite: putrezirea armurilor; 2. burueană de vindecat armurarul (Carduus marianus). [V. arm].

arm n., pl. urĭ (lat. armus, pl. m. armĭ și n. ármora, umăr musculos). Vechĭ. Rar azĭ. Șold, coapsă, maĭ ales partea de la șold la genuchĭ la om orĭ la animale. – Și ármure, m. ca buture. V. but 1.

armurár n. (d. arm, armurĭ). Dalac (pústula maligna). S. m. Un fel de scaĭ (cárdus marianus) întrebuințat de popor contra boaleĭ cu acelașĭ nume. – Boala se maĭ numește și armurare (f.) și armurăriță (f.), pl. e.

arm (reg., înv.) s. n., pl. armuri

arm (reg.) s. n., pl. armuri

arm s. n., pl. armuri

arm (armuri), s. n. – 1. (Olt.) Coapsă. – 2. Parte a piciorului de dinapoi al unui animal, cuprinsă între crupă și gambă. – Var. armur. Mr. armu. Lat. armus (Pușcariu 124; Candrea-Dens., 87; REW 661; DAR); cf. sard. armu, cors. erme, fr. ers. Sensul de „coapsă” nu apare în dicționare, cf. ALR, I, 56. Cihac, I, 16 și Pușcariu 124 explică var. armur printr-un dim. *armulus; este mai probabil un sing. regresiv, de la pl. armuri (Byck-Graur 28). Der. armurar (var. armurare, armurăriță,), s. n. (specie de ciulini, Carduus Marianus; tumoare la vite), pe care DAR îl explică printr-un lat. [tumor] *armoralis. Din rom. a trecut în mag. armurár (Edelspacher 8).

ARM s. v. coapsă, spată.

ARMURAR s. v. tătarnică.

ARMURAR s. (BOT.; Carduus marianus) (prin Transilv.) amărea, spinul-Sfintei-Marii.

arm s. v. COAPSĂ. SPATĂ.

ARMURAR s. (BOT.; Carduus marianus) (prin Transilv.) amărea, spinul-Sfintei-Marii.

armurar s. v. TĂTARNICĂ.

ARMURE s. n. v. arm.

ARM s. n. (Mold., ȚR, Ban.) Partea de sus a picioarelor animalelor. A: [Camilo-pardosul] la trup cît cămila iaste de mare... iară armurile și picioarele denainte, cu piept cu tot, decît cum măsura trupului ar pofti, mai sus sînt ridicate. CANTEMIR, IST. B: Istesy. Armuri, jolduri. ST. LEX., 286. C: Arm. Armus. AC, 328. ♦︎ Coapsa, șoldul omului. A: Adusă oasele, os cătră armurele său, și vădzuiu, și adecă preste dînsele vine și carne creștea. DOSOFTEI, PARIMIAR. B: Pune-ț[i] mîna supt armul mieu. BIBLIA (1688). Să i se taie deagetele mîinilor și ale picioarelor, și-i frigeți armurile cu frigări arse în foc. MINEIUL 1776; cf. LEX., 101^r. Variante: armure (DOSOFTEI, PARIMIAR). Etimologie: lat. armus.

arm, armuri, (armur, armor), s.n. Coapsă (la animale); parte a piciorului de dinapoi cuprinsă între crupă și gambă; „armura pticiorului de dinapoi” (Papahagi, 1925). – Lat. armur „umăr, braț” (DER, MDA).

armur, s.n. v. arm („coapsă”).

armurar, armurari, (armurariu, armorar), s.m. Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneeană (Carduus marianum; Silybum marianum); limba-cerbului, mărăcine cu frunză lată: „Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie hiert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi, 1925: 315). – Din arm, armur „coapsă” + suf. -ar (DER). ■ Cuv. rom. > magh. armurar (Edelspacher, după DER).

arm, armuri, (armur, armor), s.n. – (anat.) Coapsă (la animale); parte a piciorului de dinapoi cuprinsă între crupă și gambă (ALRRM, 1969: 133). „Armura pticiorului de dinapoi” (Papahagi, 1925). – Lat. armur „umăr, braț” (Scriban, DER, MDA).

armur, s.n. – v. arm („coapsă”).

armurar, armurare, (armurariu, armorar), s.n. – (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneeană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba-cerbului (Bud, 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi, 1925): „Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie hiert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi, 1925: 315). – Din arm, armur „coapsă” + suf. -ar (Scriban, Șăineanu, DER). Cuv. rom. > magh. armurar (Edelspacher, cf. DER).

arm, -uri, (armur, armor), s.n. – (anat.) Coapsă (la animale); parte a piciorului de dinapoi cuprinsă între cupră și gambă (ALR 1969: 133). „Armura pticiorului de dinapoi” (Papahagi 1925). – Lat. armur.

armur, s.n. – v. arm.

armurar, -e, (armurariu, armorar), s.n. – (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba cerbului (Bud 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi 1925): „Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie hiert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi 1925: 315). – Din arm, armur „coapsă” (DER) + -ar.