APOTEOZĂ, apoteoze, s. f. (În antichitatea greco-Romană) Divinizare, trecere în rîndul zeilor (a unui erou sau a unui împărat); slăvire, preamărire. Ochii lui se extaziau ca de-o apoteoză. VLAHUȚĂ, O. A. UI 79. Acei pitici... aveau regii lor, purtau războaie, și poeții lor nu găseau în univers destule metafore... pentru apoteoza eroilor. EMINESCU, N 66. ♦ Fig. Preamărire a cuiva ajuns în culmea gloriei, prin acordare de onoruri extraordinare; încununare fastuoasă a unui eveniment. (Poetic) Atunci cînd oamenii acestui ținut se ivesc pe fondul albastru al munților din zare, lumea pare deodată o frescă, prin proporții, prin frumusețe, printr-o înfățișare totală de apoteoză. BOGZA. C. O. 280. – Pronunțat: -te-o-.