APODOZĂ, apodoze, s. f. (Lingv.) Partea a doua a unei perioade condiționale, care conține consecința primei părți. – Din fr. apodose.

apodoză sf [At: DA / P: (după gr) -dosă / E: fr apodose, ngr ὰπόδσις] (Grm; îoc proteză) Partea a doua a unei perioade condiționale în care este cuprinsă propoziția principală.

*APODOZĂ (pl. -oze) sf. 📖 A doua parte a unui period, în opozițiune cu „protaza” care este partea întîiu a periodului [fr. < gr.].

APODOZĂ, apodoze, s. f. Partea a doua a unei perioade condiționale, care conține consecința primei părți. – Din fr. apodose.

APODOZĂ, apodoze, s. f. (în opoziție cu protază) Propoziția principală dintr-un period condițional. În fraza: «Dacă ai carte, ai parte», apodoza este «ai parte».

APODOZĂ s.f. (op. protază) Propoziție principală a unei perioade condiționale. [< fr. apodose, cf. lat., gr. apodosis].

APODOZĂ s. f. propoziție principală regentă a unei subordonate condiționate, așezată după aceasta. (< fr. apodose, gr. apodosis)

APODOZĂ ~e f. A doua parte a unei perioade condiționale, care exprimă consecința primei părți. /<fr. apodose, lat. apodosis

*apodóză f., pl. e (vgr. apó-dosis. V. doză). Gram. Propozițiune principală pusă în urma uneĭ propozițiunĭ secundare condiționale numite apodoză, ca: dacă poțĭ (protază), fă (apodoză).

apodoză s. f., g.-d. art. apodozei; pl. apodoze

apodoză s. f., g.-d. art. apodozei; pl. apodoze

apodoză s. f., g.-d. art. apodozei; pl. apodoze

APODOZĂ În retorică*, parte componentă a perioadei*, propoziție regentă plasată în frază în urma unuia sau a mai multor elemente subordonate (alcătuind protaza ), față de care reprezintă o concluzie sau o consecință. Are funcția de a rezolva tensiunea ori așteptarea create în frază de protază: Cine ar ști să descrie toate perfecțiunile, tot farmecul acestor trei opere, cine ar putea să rostească tot ce spun ochiului și minții (= protaza), acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte, acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul și psalmistul seminției lui Nimrod (= apodoza) (Odobescu). Unii autori nu limitează la frază segmentarea în protază-apodoză, ci consideră că orice enunț se poate construi astfel (prin inversarea ordinii părților de propoziție față de elementele lor regente): Mai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi și Semiramis într-insul raiul spândzurat (cel ce din șeapte ale lumii minuni unul ieste) a sădi și Evfratul între ale Asii ape vestitul prin ulețe-i a-i porni (= protaza), între crierii Leului și tâmplele Vulturului vivor de chitele și holbură de socotele ca aceasta să scorni (= apodoza) (Cantemir). Construcția inversată pe care o formează, în cadrul perioadei, succesiunea protază – apodoză are, în general, valoare retorică; este caracteristică fie oratoriei, fie unui stil savant cu implicații retorice: Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spațiu. Rostită acum, ea amuțește apoi; auzită aici, ea se pierde acolo (Maiorescu). Vezi PERIOADĂ; PROTAZĂ. M.M.

APODOZĂ s. f. (< fr. apodose, cf. lat., gr. apodosis): propoziție principală, regentă a unei subordonate condiționale, așezată după aceasta, ca în exemplele „Dacă te pregătești, știi întotdeauna!”, „Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină i-aș învăța și celelalte lucruri” (I. Slavici).