APARȚÍNE, aparțín, vb. III. Intranz. A ține, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. ♦ A face parte dintr-o anumită clasă, dintr-o anumită organizație etc. – Din fr. appartenir (după ține).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

A APARȚÍNE aparțín intranz. 1) A fi al cuiva în virtutea unui drept. 2) A face parte dintr-un întreg. Aparține unei familii de intelectuali. 3) A constitui drept apanaj; a fi propriu. /<fr. appartenir
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

APARȚÍNE vb. III. intr. A ține de cineva sau ceva; a fi în posesiunea, în proprietatea cuiva. ♦ A ține de, a face parte (dintr-o familie, dintr-o organizație etc.). [P.i. aparțin. / < fr. appartenir, după ține].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

APARȚÍNE vb. intr. a ține de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva; a face parte (din). (după fr. appartenir)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

APARȚÍNE, aparțín, vb. III. Intranz. A ține de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. ♦ A face parte dintr-o clasă, dintr-o organizație etc. – Fr. appartenir (după ține).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

APARȚÍNE vb. a depinde, a ține. (Trustul ~ de minister.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

aparțíne vb., ind. ind. prez. 1 sg. și 3 pl. aparțín, 1 pl. aparțínem; conj. prez. 3 sg. și pl. aparțínă; ger. aparținând; part. aparținút
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*aparțín, -út, a -țíne și (nord) -țineá v. tr. (fr. appartenir). Îs al cuĭva: cartea îmĭ aparține mie. Posed, am: atîta bunătate nu-țĭ aparține de cît ție. Țin de, fac parte din: eŭ aparțin patriiĭ. A-țĭ aparține (tu ție), a fi al tăŭ, a fi liber.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink