ANOMINAȚIE s.f. (Lit.) Figură de stil care constă în repetarea unui nume propriu, de obicei de persoană, prin apelativul din care provine prin antonomază. [< fr. annomination, cf. lat. ad – lîngă, nominare – a numi].

ANOMINAȚIE s. f. figură de stil, constând în repetarea unui nume propriu, de obicei de persoană, prin apelativul din care provine prin antonomază. (< fr. annomination)

anominație s. f., g.-d. art. anominației

anominație (fr. annomination, din lat. ad + nominare), figură care constă în repetarea unui nume propriu, cel mai ades de persoană, prin apelativul din care, de regulă, provine prin antonomază, cu scopul de a se sugera caracterizarea persoanei respective prin referire la sensul numelui comun. A. este, în genere, o exploatare literară a antonomazei. Schema a. ar fi: X...x... sau: x...X (R): „Căci ce vreți, nici de furtuna adevărată nu se temea coana Măndița ca de Furtună al ei.” (Emil Gârleanu)