ANALITISM s. n. Faptul, însușirea de a fi analitic. – Analitic + suf. -ism.

analitism sn [At: DEX² / Pl: ? / E: analitic + -ism] 1-2 Caracter a ceea ce este bazat pe analiză (1, 4). 3-4 Caracter a ceea ce procedează prin analiză (1, 4). 5 Spirit analitic (6).

ANALITISM, s. n. Faptul, însușirea de a fi analitic. – Analitic + suf. -ism.

ANALITISM s.n. Faptul, însușirea de a fi analitic. [< fr. analytisme].

ANALITISM s. n. faptul, însușirea de a fi analitic. (< fr. analytisme)

ANALITISM n. Caracter analitic. /<fr. analytisme

analitism s. n.

analitism s. n.

analitism s. n.

ANALITISM 1. În evoluția limbilor modeme, în raport cu cele clasice, tendință gramaticală manifestată prin extinderea formelor și a mijloacelor analitice (vezi ANALITIC_II) în defavoarea celor sintetice; corespunde tendinței generale de reducere și de simplificare a flexiunii. 2. Caracteristică generală a limbajului popular*, în raport cu cel cult, constând în preferința acestuia pentru formele analitice și pentru construcția perifrastică*, mai apropiate de gândirea concretă a vorbitorilor care îl folosesc. Astfel, în limbajul popular românesc se preferă construcția analitică în locul celei sintetice cazuale (ex. trimit la copii, învelișul la casă), se preferă locuțiunea verbală în locul verbului simplu (vezi; a sta în cumpănă, a da dovadă, a da poruncă, a face risipă) etc. G.P.D.

ANALITISM s. n. (< analitic, cf. fr. analytique, lat. analiticus + suf. -ism): calitate a unei limbi de a exprima anumite valori sau relații sintactice, în cadrul propoziției, prin intermediul morfemelor flexionare analitice, care nu fac corp comun cu părțile de vorbire pe care le însoțesc (pentru limba română: articolul hotărât proclitic lui, articolele nehotărâte, articolele posesive genitivale, articolele demonstrative adjectivale, adjectivele calificative proclitice, verbele auxiliare morfologice).