ANALEPSĂ s. f. evocare ulterioară a unui eveniment istoric.

ANALEPSĂ În naratologie, formă de a(na)cronie* în care ordinea temporală din text este tulburată prin evocarea ulterioară a unui eveniment anterior punctului în care se află desfășurarea narației*. În textul literar, analepsa este mult mai frecventă decât prolepsa*; narația retrospectivă a devenit, în timp, un procedeu canonic al povestirii, întâlnit în toate perioadele istoriei literare: referindu-se la a(na)cronia inițială din Iliada, G. Genette susține că începerea narației în mijlocul desfășurării evenimentelor – in medias res -, urmată de o întoarcere explicativă în urmă (= analepsă), constituie un topos formal al genului epic. Prezentarea, în secvența narativă, a efectului înaintea cauzei / explicării acestuia reprezintă de asemenea o formă de analepsă. • Analepsele pot fi: a) externe, inserțiile narative care rămân exterioare narației primare; de ex., în Odiseea, povestirea retrospectivă a lui Ulise în fața feacienilor, care retrogradează în timp până la căderea Troiei; de asemenea, în ansamblul romanului lui M. Proust În căutarea timpului pierdut, secvența intitulată O iubire a lui Swann, amplă analepsă care are statut de narațiune independentă față de firul diegetic de bază și ocupă 2 din cele 16 volume ale cărții; b) interne, inserțiile din cadrul narației primare; de ex., în romanul lui G. Flaubert, Doamna Bovary, capitolul VI este consacrat adolescenței petrecute la mănăstire de eroina principală, fragment încadrabil în secvența narației-cadru. Vezi A(NA)CRONIE; PROLEPSĂ. M.M.