ANAFORA, anaforale, s. f. (În Moldova și în Țara Românească, în sec. XVIII-XIX) 1. Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător). 2. Proclamație a domnitorului. – Din ngr. anaforá.

anafora^[1] sf [At: (a. 1802) URICARIUL I, 7/20 / Pl: ~le / E: ngr ἀνἀφορά] 1 (Înv) Raport făcut domnitorului de către un mare dregător). 2 Proclamație a domnului. corectat(ă)

‡ANAFORA (pl. -ale) sf. 🔎 Raport ce se făcea de slujbași unei autorități, în spec. raport adresat Domnului: îi citeam, ceasuri întregi, anaforale de-ale divanurilor (I.-GH.) [ngr. άναφορά].

ANAFORA, anaforale, s. f. (În Moldova și în Țara Românească, în sec. XVIII – XIX) 1. Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător). 2. Proclamație a domnitorului. – Din ngr. anafora.

ANAFORA, anaforale, s. f. (Învechit) Raport scris adresat domnitorului, de obicei de către un mare dregător. Se miră cineva cînd vede... anaforalele și hotărîrile de acum, care în multe rînduri cuprind atît de puțin. Ni s-au prilejuit a vide o anafora scrisă pe douăzeci coale hîrtie. NEGRUZZI, S. I 304.

ANAFORA, anaforale, s. f. (Înv.) Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător). – Ngr. anafora.

anaforà f. odinioară, raport către Domnul țării: gata-i anaforaua către Vodă? AL. [Gr. mod. ANAFORÀ].

anaforá f. (ngr. anaforá, raport. V. anáforă. Sec. 18-19. Raport (dare de samă) a unuĭ funcționar către domn.

ANAFORĂ¹, anafore, s. f. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze, părți de frază, versuri pentru accentuarea unei idei sau pentru obținerea unor simetrii. [Acc. și anaforă] – Din fr. anaphore, lat. anaphora.

ANAFURĂ s. f. Bucățele de prescură, de pâine care se împart credincioșilor ortodocși la sfârșitul liturghiei. [Var.: anaforă, nafură s. f.] – Din sl. (a)nafora.

anaforă² sf vz anafură

anaforă¹ sf [At: DEX² / Pl: ~re / E: fr anaphore, lat anaphora] Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze succesive pentru accentuarea unei idei sau pentru obținerea unor simetrii.

anafură sf [At: DOSOFTEI, V. S. 9/17 / V: ~foră, naforă, nafură / E: vsl анафора] (Bis) Pâine binecuvântată care se împarte creștinilor la sfârșitul liturghiei.

nafură sf vz anafură

*ANAFORĂ² (pl. -ore) sf. 📖 Figură de retorică ce consistă în repetarea aceluiași cuvînt la începutul a două sau mai multe fraze: Iubiți, iubiți! ne zice Veneția cernită. Iubiți! amorul vostru puternic e și sfînt (ALECS.) [fr. < lat.].

ANAFORĂ¹ 👉 NAFURĂ [vsl. < gr.].

ANAFURĂ 👉 NAFURĂ.

ANAFORĂ¹, anafore, s. f. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze sau părți de frază pentru accentuarea unei idei sau pentru obținerea unor simetrii. – Din fr. anaphore, lat. anaphora.

ANAFURĂ s. f. Bucățele de prescură care se împart credincioșilor ortodocși la sfârșitul liturghiei. [Var.: anaforă, nafură s. f.] – Din sl. (a)nafora.

ANAFORĂ, anafore, s. f. Figură de retorică, constînd în repetarea aceluiași cuvînt la începutul mai multor fraze consecutive sau al mai multor membre de frază, pentru a obține efecte stilistice.

ANAFURĂ s. f. (Cu sens colectiv, în mistica creștină ortodoxă) Bucățele de prescură care se împart credincioșilor la sfîrșitul liturghiei. [Musafirii] își așteptau rîndul în tăcere, ca în noaptea învierii, la împărțirea anafurii. PAS, L. I 105. Bătrînele... țineau drumul casei, mestecînd anafura sfințită. DELAVRANCEA, S. 51. – Variantă: nafură (ȘEZ. V 137) s. f.

ANAFORĂ², anafore, s. f. Figură de retorică constînd în repetarea aceluiași cuvînt la începutul mai multor fraze consecutive sau al mai multor membre de frază. – Fr. anaphore (lat. lit. anaphora).

ANAFORĂ¹ s. f. v. anafură.

ANAFURĂ s. f. Bucățele de prescură care se împart credincioșilor ortodocși la sfîrșitul liturghiei. [Var.: anaforă, nafură s. f.] – Slav (v. sl. (a)nafora < gr.).

ANAFORĂ s.f. Figură de stil constînd în repetarea unui cuvînt la începutul mai multor versuri, propoziții sau fraze succesive. [< fr. anaphore, lat., gr. anaphora, cf. gr. ana – înapoi, phora – întoarcere].

ANAFORĂ s. f. procedeu stilistic constând în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor unități sintactice sau metrice; epanaforă. (< fr. anaphore, lat. anaphora)

ANAFORĂ ~e f. Figură de stil care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul a mai multor versuri, propoziții sau fraze. /<ngr. anaforá

ANAFURĂ f. Bucăți mici de prescură, care se împart credincioșilor după liturghie. [G.-D. anafurei] /<sl. [a]nafora

anàfură f. pâine binecuvântată ce se împarte creștinilor după leturghie. [De origină slavo-greacă, vorbă identică cu cea precedentă; de aci și forma scurtată, nafură].

nafură f. V. anafură.

*2) anáforă f., pl. e (lat. anáphora, d. vgr. anaphorá. V. anaforă 1, anforă, epi- și meta-foră). Ret. Repetarea aceluĭașĭ cuvînt la începutu maĭ multor propozițiunĭ consecutive.

1) anáforă și -ură f., pl. ĭ și e (mgr. anaforá, oferire, de unde și vsl. anafora și náfora, bg. sîrb. nafora. V. anaforă 2 și prescură. Vest. Un fel de pîne pe care preutu ortodox o binecuvintează la liturghie și o oferă credincioșilor prefăcută în bucățele. Banu cel de anaforă, ultimu ban păstrat cu îngrijire. Fig. Iron. Bucățică de mîncare prea mică. – În est náforă saŭ -ură. V. litie.

náfură V. anaforă.

anafora (raport) (înv.) s. f., art. anaforaua, g.-d. art. anaforalei; pl. anaforale

anafora (raport) (înv.) s. f., art. anaforaua, g.-d. art. anaforalei; pl. anaforale, art. anaforalele

anafora (raport) s. f., art. anaforaua, g.-d. art. anaforalei; pl. anaforale

!anaforă (figură de stil) s. f., g.-d. art. anaforei; pl. anafore

anafură (pâine sfințită) s. f., g.-d. art. anafurei

anaforă / anaforă (figură de stil) s. f., g.-d. art. anaforei / anaforei; pl. anafore / anafore

anafură (pâine sfințită) s. f., g.-d. art. anafurei

anaforă (figură de stil) s. f., g.-d. art. anaforei; pl. anafore

anafură (bis.) s. f., g.-d. art. anafurei

anafură, -ri.

ANAFURĂ s. (BIS.) (reg.) părticică. (~ se împarte credincioșilor după liturghie.)

ANAFURĂ s. (BIS.) (reg.) părticică. (~ se împarte credincioșilor după liturghie.)

anafură (anafure), s. f. – Pîine sfințită care se împarte credincioșilor după terminarea slujbei. – Var. (a)naforă, nafură. – Anafora, s. f. (raport scris adresat domnitorului), anaforă, s. f. (procedeu stilistic, repetiție). – Mr. anafură, megl. nafără. Ngr. ἀναφορά „relatare” (Murnu 4); în primul său sens ar fi putut intra prin intermediul sl. (a)nafora. Ultima var. este neol.

anaforă (gr. anaphorá din ana și pherein „a transporta”), figură care constă în repetarea aceluiași cuvânt (acelorași cuvinte) în fruntea a cel puțin două unități sintactice sau metrice (membre ale propoziției, frazei, versului sau strofei): x / x... (R): „În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei, de pier fără județ, fără vină și fără samă. Singuri cei mari judecători, singuri pârâși și singuri plinitori legii. Și de acest obicei Moldova nu scapă” (Gr. Ureche). Sin. epanaforă.

anaforă alternantă (antiteză) se numește anafora pronominală, în care pronumele anaforic se repetă alternant (pers. I cu pers. a II-a sau a III-a), realizând o antiteză caracteristică (R): „Tu te scoli de cu noapte ca să răspunzi celor ce te consultă; el, ca să ajungă devreme cu armata acolo unde trebuie. Pe tine te trezește cântecul cocoșilor, pe el, al trompetelor etc.” (Q., vol. III, p. 66); „Ea un înger ce se roagă – el un demon ce visează; Ea o inimă de aur – el un suflet apostat; El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat- La picioarele Madonei, tristă, sfântă ea veghează.” (Eminescu)

anaforă gramaticală se numește repetiția unuia sau a mai multor segmente nominale printr-unul pronominal (R): „Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină – Toate-s praf...” (Eminescu) În exemplul de mai sus, segmentul nominal repetat (prin pronume) este anterior și se numește antecedent. Dar pronumele anaforic se poate referi și la un segment nominal care urmează. Ceea ce numim în gramatica limbii române anticiparea sau reluarea pronominală a complementului reprezintă o formă specifică, gramaticalizată, a pronumelui anaforic: „L-a trimis pe copil la joacă.” sau „Tata i-a strâns ciobanului mâna.” (M. Sadoveanu)

ANAFORĂ 1. Fenomen sintactico-semantic constând în reluarea printr-un substitut* (sau anaforic*) a unui termen plin referențial, exprimat anterior, numit antecedent*. Relația antecedent-substitut, numită „relație anaforică” sau „interpretativă”, procură referința substitutului, component care, în afara contextului, este lipsit de referință proprie. 2. În lucrări mai noi, după model englezesc, este desemnată prin anaforă și clasa de cuvinte fără referință proprie, alcătuită, mai ales, din pronume și adverbe pronominale, care primesc referința de la un component exprimat anterior, numit antecedent; sin. cu anaforic; substitut. 3. În GB*, anafora primește o accepție mai restrânsă și mai tehnică în raport cu 2; caracterul mai restrâns pleacă de la clasificarea expresiilor nominale în trei categorii: anafore, pronominale, nominale referențiale, GB introducând o distincție conceptuală între anafore și pronominale. ● Anafora, în accepția GB, păstrează din accepția clasică trăsătura lipsei de referință proprie, fiind obligată să-și procure referința prin legare* de un nominal referențial, numit antecedent, altfel spus, prin coreferențialitate cu antecedentul. Această legare se realizează tehnic prin coindexare*. ● Anafora adaugă la accepția clasică o condiție tehnică a domeniului de legare, al cărei rol este de restrângere, pe baze sintactice (prin relațiile de guvernare*), a domeniului în care anafora și antecedentul pot fi legate și, implicit, de delimitare față de clasa pronominalelor. Astfel, principiul (a), destinat legării anaforelor (vezi LEGARE), cere ca anafora să fie legată în categoria ei guvernantă, în timp ce principiul (b), destinat legării pronominalelor, cere ca pronominalele să fie libere în categoria lor guvernantă. De ex., în fraza: Profesorul_i crede că elevii_j lui_i nu se_j ajută destul (unul pe altul)_j, reciprocele* se și unul pe altul sunt anafore, fiind legate (vezi indicele j) de nominalul referențial elevii în limitele aceleiași propoziții, în timp ce nominalul lui nu are trăsăturile unei anafore, ci ale unui pronume, fiind liber în limitele aceleiași propoziții (este coindexat cu nominalul profesorul aparținând altei propoziții). 4. ~ textuală Elemente de recurență, de reluare, într-o formă sau alta, a temei* (vezi TEMĂ₄), asigurând coeziunea* și coerența* textului. Vezi COERENȚĂ; COEZIUNE₂; GRAMATICĂ (A TEXTULUI). 5. În retorică, figură* sintactică realizată prin repetarea unui cuvânt/ grup de cuvinte la începutul unor fragmente succesive de enunț, fie ele unități sintactice ori metrice: propoziții în frază, fraze în context*, versuri în strofă (vezi COLON); anafora realizează un paralelism* sintactic după schema x.../x.../x...: Căci toată a mea viață îți fu ea închinată,/ Căci alt decât iubirea ea nu avu mai sfânt/ Căci tu ești încă astăzi dorința-mi neschimbată/ Și visu-mi cel din urmă aicea pe pământ (Alexandrescu). Anafora are o dublă funcție în text: emfatică sau de intensificare (vezi EMFAZĂ) – prin repetiție; de creare a simetriei specifice paralelismului – prin poziția fixă a elementului reluat. Termenul care realizează anafora se numește anaforic*. ● În funcție de numărul construcțiilor sintactice afectate, anafora poate fi actualizată ca: bicolon (două reluări): Și de-ai călca nouă țări/ Și de-ai trece nouă mări/ Floricică n-ai găsi... (Alecsandri); Dar soarele, aprins inel/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială/ Se oglindi în pielea-i cheală (Barbu); tricolon (trei reluări); Sunt ne-nțelese literele vremii... ?/ Suntem plecați sub greul anatemii...?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers? (Eminescu); repeteție multiplă: De-aș fi pașă sau vizir/ N-aș avea sileaf de fir./ Nici seraiul de granit/ Cu pridvorul aurit;/ Nici bogate caicele,/ Nici eunuci privighetori;/ Nici harem cu cadânele, /Nici grădini cu scumpe flori (Bolintineanu) – transpunere a unui paralelism de tip popular enumerativ. În poezia romantică, anafora multiplă are funcție retorică, adesea rezultată din combinarea cu interogații*/ exclamații*: Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?/ Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?/ Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?/ – Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!... (Eminescu). În limbajul poetic modem, anafora cu mai mulți termeni favorizează acumularea* enumerativă: Uite-n livadă-n stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii/ Uite firul ierbii (Arghezi). ● După poziția elementului repetat în cadrul untăților sintactice/ metrice, se disting mai multe tipuri anaforice: la început de vers sau de propoziție (vezi exemple supra); la începutul și la mijlocul versului: Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva (Arghezi); la începutul unor fraze succesive, într-un context mai larg: Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide (...). Acela ar face să răsune fanfara vânătorilor triumfale (...). Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă și cu tămâie altarul vânătorilor (Odobescu). În frază, anafora este sursă de ritm*, segmentând enunțul în grupuri sintactice; de aceea, constituie un procedeu predilect al prozei poetice: Și clopotele, clopotele acelea care în orașul tăcut al Iașilor întovărășesc toate împrejurările vieții, clopote pentru viață și clopote pentru moarte, clopote pentru dureri și clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăși... (Anghel); vezi EPIFORĂ; PARALELISM. G.P.D.(1-3); M.M.(4)

ANAFORĂ (< fr. anaphore < lat. anaphora < gr. anaphora, ridicare) Folosită în proză, ca și în poezie, anafora se deosebește prin repetarea unui cuvînt sau a mai multor fraze succesive, a mai multor versuri. Ex. În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fără județ, fără vină și fără seamă. (GR. URECHE, Letopisețul țării Moldovei) Ex. Ochii de fată – iezere curate De cerbi în miez de codru cercetate. Mîna de fată – crin înflorit sub lună Cînd noaptea, somnoroasă, frunze sună. Ochii de fată - mure mari, răscoapte, De noi visate-n somn, la miez de noapte. Mîna de fată – ramură de vișin În primăvară pentru floare sprijin. Ochii de fată – cărăbuși de mai Prin crengi scăldate-n soarele bălai. (M. BENIUC, Ochii și mîinile fetei) Și-uneori sînt ca o cracă, Singură, care s-apleacă, Singură ce se frămîntă, Singură plînge și cîntă, Singură se încovoaie De un gînd ascuns de ploaie. (T. ARGHEZI, Buna Vestire) În poezia populară anafora este des folosită ca mijloc de intensificare lirică. Ex. Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin. Doina zic, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. În oratorie, folosirea anaforei contribuie la intensificarea expresiei prin insistență. Ex. „Trebuie să mergem înainte. [...] Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru...” (M. KOGĂLNICEANU, Emanciparea țăranilor)

anafora s. f. Partea centrală a Liturghiei ortodoxe, corespunzând canonului euharistic, care constă dintr-un ansamblu de rugăciuni de mulțumire, de consacrare și de invocare, însoțite de gesturi și acțiuni simbolice, în timpul căreia se săvârșește prefacerea sfintelor daruri în sfânta Taină a împărtășaniei. – Din gr. anafora.