ANABAPTISM s. n. Mișcare creștină sectară apărută în sec. XVI, exigentă în privința purității credinței, a libertății față de puterea politică și a egalității frățești, practicând rebotezarea adulților. – Din fr. anabaptisme.

anabaptism sn [At: DA / E: fr anabaptisme] (Tlg) Credință (eretică, din punctul de vedere al bisericii creștine) care constă în a nega eficacitatea botezului înainte de vârsta matură și care cere botezarea din nou la vârstă adultă.

*ANABAPTISM sbst. ⛪ Credința anabaptiștiilor [fr. < gr.].

ANABAPTISM s. n. Doctrină a unei secte religioase care preconiza botezarea la vârsta adultă. – Din fr. anabaptisme.

ANABAPTISM s. n. Sectă religioasă ai cărei adepți erau botezați (a doua oară) la vîrsta adultă. – Fr. anabaptisme.

ANABAPTISM s.n. Doctrină religioasă care neagă eficacitatea botezului înainte de vîrsta matură. [< fr. anabaptisme, cf. lat. anabaptismus, gr. anabaptismos < ana – din nou, baptizein – a boteza].

ANABAPTISM s. n. sectă religioasă care nu recunoaște valoarea botezului. (< fr. anabaptisme)

ANABAPTISM n. Doctrină religioasă care preconizează botezul la o vârstă matură. /<fr. anabaptisme, germ. Anabaptismus

*anabaptízm n., pl. e (vgr. anabaptismós). Doctrina anabaptiștilor.

anabaptism s. n.

anabaptism s. n.

anabaptism s. n.

anabaptism.

anabaptism s. n. Sectă politică și religioasă din sec. 16, cu centrul la Münster, care susținea că botezul trebuie efectuat la vârsta adultă, când omul poate mărturisi în mod deliberat credința. – Din fr. anabaptisme (< lat. anabaptismus).

ANABAPTÍSM (< fr. {i}; {s} gr. ana- „din nou” + baptizo „a boteza”) s. n. Doctrină a unei secte politico-religioase cu centrul la Münster, care preconiza botezarea la vârsta adultă. A constituit la începutul sec. 16 ramura plebeiană a Reformei. Conducători: Th. Münzer, Jean de Leyda ș.a.