AMÓNIU s. n. Metal alcalin care se găsește numai în compuși. – Din fr. ammonium.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

AMÓNIU n. Radical monovalent care, în compuși, se comportă ca un metal alcalin, formând săruri de amoniu. [Sil. -niu] /<fr., lat. ammonium
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

AMÓNIU s.n. Radical monovalent care nu a fost obținut în stare liberă și care, în combinațiile sale, se comportă ca un metal alcalin. [Pron. -niu. / < fr. ammonium].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AMÓNIU s. n. radical cu proprietăți de metal monovalent, din compunerea sărurilor amoniacale. (< fr. ammonium)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

AMÓNIU s. n. sg. Metal alcalin care se găsește numai în compuși. – Fr. ammonium.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

amóniu s. n. [-niu pron. -niu], art. amóniul
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*amóniŭ n. (d. amoniac). Chim. Combinațiune de azot și idrogen [!] (Az H₄) care are toate proprietățile unuĭ metal. Există în amalgamă cu mercuru. Clorură de amoniŭ, țipirig.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink