AMENITATE s. f. (Livr.) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politețe. – După fr. aménité, lat. amoenitas, -atis.

amenitate sf [At: NEGRUZZI, S. I, 11 / Pl: ~tăți / E: fr aménité] (Frm) 1 Atitudine binevoitoare. 2 Amabilitate. 3 Politețe.

*AMENITATE sf. 1 Plăcere ce produce frumusețea unui loc ¶ 2 Pr. ext. Firea aceluia care primește cu bunăvoință, cu blîndețe pe cineva, afabilitate: erau siguri a găsi Ia dînsul o primire plină de ~ (I. -GH.) [fr. < lat.].

AMENITATE s. f. (Franțuzism) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politețe. – După fr. aménité, lat. amoenitas, -atis.

AMENITATE, s. f. (Franțuzism rar) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politețe. Îl primiră cu... amenitate nobilă și ospeție sinceră. NEGRUZZI, S. I 111.

AMENITATE s. f. (Franțuzism) Atitudine binevoitoare; politețe. – După fr. aménité (lat. lit. amoenitas, -atis).

AMENITATE s.f. (Rar) Atitudine binevoitoare; amabilitate, politețe. [Cf. fr. aménité, lat. amoenitas – blîndețe].

AMENITATE s. f. atitudine binevoitoare; amabilitate, politețe. (< fr. aménité, lat. amoenitas)

amenitate f. blândețe de caracter.

*amenitáte f. (lat. amóenitas, -átis). Frumuseța unuĭ loc (unuĭ peizaj). Fig. Blîndeță, afabilitate.

amelințat, ~ă a vz amenințat

amelițat, ~ă a vz amenințat²

amenințat¹ sn [At: DA / Pl: ~uri / V: -ițat¹, ~erin- / E: amenința] 1-4 (Înv) Amenințare (1-4). 5 (Înv; pex) Primejdie.

amenințat², ~ă a [At: CANTEMIR, HR. 299 / V: amelin-, amelițat, -ița² / Pl: ~ați, ~e / E: amenința] 1 (Înv) Căruia i s-a adresat un gest poruncitor cu mâna. 2 (Pex) Căruia i s-a arătat voința divină.

amenița v vz amenința

amenițat², ~ă a vz amenințat²

amenițat¹ sn vz amenințat¹

amerințat sn vz amenințat¹

amenitate (livr.) s. f., g.-d. art. amenității

amenitate (livr.) s. f., g.-d. art. amenității

amenitate s. f., g.-d. art. amenității

AMENINȚAT adj. periclitat, primejduit. (O ființă ~.)

AMENINȚAT adj. periclitat, primejduit. (O ființă ~.)