alăută sf vz lăută

†ALĂUTĂ – LĂUTĂ.

alăută f. V. lăută: fluere, chitări, alăute, buciume. ISP.

LĂUTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăută s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. lauto.

laută s vz lăută

lăută sf [At: VARLAAM, C. 355 / V: (reg) laptă^[1], lau~ (îrg) a~ / Pl: ~te, (îrg) ~uți / E: tc lâuta, ngr λαοῦτα] 1 Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza. 2 (Pgn) Orice instrument muzical cu coarde Si: cobză, harpă, (reg) vioară, violă. 3 Cântec interpretat la lăută (2). 4 (Rar) Lăutar (1). 5 (Ban; îs) ~ mare Contrabas. corectat(ă)

LĂUTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăută s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.

LĂUTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde, cu cutia de rezonanță bombată și cu gîtul îndoit; p. ext. nume generic pentru instrumentele cu coarde. Hai, lăută, voinicește Înflorește-ți struna, Pentru chiotul ce crește Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 18. Cîntecul recruților începu a se revărsa din lăută mai lămurit. SANDU-ALDEA, D. N. 195. – Pronunțat: lă-u-. – Variantă: alăută (SADOVEANU, O. I 74, ISPIRESCU, L. 237, CARAGIALE, O. III 67) s. f.

LĂUTĂ ~e f. 1) Instrument muzical cu coarde, cu gâtul încovoiat și cutia de rezonanță foarte bombată. 2) Orice instrument muzical cu coarde. /<turc. lâuta, ngr. lauta

lăută f. instrument muzical introdus în Europa de cruciați: lăuta a cedat locul cobzei. [În Tr. și làută = săs. LAUTE: pe lângă muzica turcească a Curții și a oștirii, era și o muzică nemțească compusă din lăutari, sași și țigani].

alăutár, -áș, alăútă, V. lăut-.

láută, V. lăută.

lăútă f., pl. e (probabil, nu d. ar. ûd, art. al-ûd, ci d. sas. germ. laute, mgerm. lûte, de unde vine și it. liúto, leúto și liúdo, pv. laüt, vfr. leut, nfr. luth, sp. laud, pg. alaúde, ngr. turc. bg. laúta, ngr. și laúto: pol. lutnia, rut. rus. lĭútnĕa; rut. și lavúta [d. rom.]. Papahagi, VR. 1912, 4, 88). Vechĭ. Un fel de vioară cu doŭă saŭ treĭ coarde (Stam. 187) pe care, în loc de arcuș, le atingea o rotiță pe care o învîrteaĭ cu mîna dreaptă, ĭar cu stînga călcaĭ pe coarde (fr. vielle). Maĭ pe urmă, vioară obișnuită. Pe lîngă muzica turcească a domnuluĭ, era și una germană compusă din Sașĭ și Țiganĭ. Maĭ vechĭ și alăută, ca lămîĭe-alămîĭe. În Ban. Trans. láută. V. cobză, teorbă și doĭnă.

lăută s. f., g.-d. art. lăutei; pl. lăute

lăută s. f., g.-d. art. lăutei; pl. lăute

lăută s. f., pl. lăute

LĂUTĂ s. v. luth.

LĂUTĂ s. v. scripcă, vioară, violină.

lăută s. v. SCRIPCĂ. VIOARĂ. VIOLINĂ.

LĂUTĂ s. (MUZ.) luth.

lăută (-te), s. f. – Instrument muzical. – Var. alăută. Tc. lauta, din arab. al ’ūd (T. Papahagi, GS, VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Laute. Der. lăutar, s. m. (muzicant țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăutaș; lăutăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutărește, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învățat muzică). Din rom. provin țig. labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).

laută (< arab. al ’ud*; echiv. gr. χελύς [chelys], „broască țestoasă”, echiv. lat. testudo, haemisphaerium; it. liuto; fr. luth; sp. laud; germ. Laute; engl. lute; rus. лютня [liútnia]) 1. Instrument cordofon cu coarde ciupite, de origine perso-arabă, având epoca de înflorire în Europa sec. 16-17. L. are formă de migdală, puțin turtită, cu spatele bombat, cu gâtul fără bare, având pe față un orificiu de vibrație. Jgheabul capului este înclinat spre spate. Acordajul (1) instr. s-a modificat în funcție de loc și timp. În sec. 16 existau două moduri de acordaja celor 5 perechi de coarde: Sol do fa la re¹ și sol¹ (ultima fiind simplă) și La re sol si mi¹ și la¹. Ca dimensiune l. a fost construită în nenumărate variante: pentru registru (1) acut, de alto, tenor și bas. Începând cu sec. 17 la instr. mai voluminoase s-au adăugat și coarde burdon (II, 2). În locul notației (III) mensurale se utiliza tabulatura*. Instr. solistic și de acomp., unul dintre cele mai răspândite pe durata mai multor sec., l. are o literatură bogată și a făcut faima unor mari interpreți. Înrudite cu l. sunt: dutar și setar din Persia, cu 2-4 coarde așezate pe un gât lung; koto*, instr. japonez cu 13 coarde; instr. pop. chinez pipa (v. pi pá) cu 4 (sau 5) și ch’in (v. gu qin) cu 7 coarde, ultimul fiind acordat pentatonic (do re fa sol la do¹ re¹); domra*, străvechiul instr. rusesc (construit în 6 mărimi), cu 3 coarde acordate în cvarte* și acționat cu ajutorul unui plectru*. L-chitară este un instr. cordofon cu coarde ciupite, din sec. 18, de forma chitarei*, cu spatele bombat al l., având 6 coarde întinse peste o tastieră* împărțită în intervale de semitonuri prin 12 bare metalice. Cele trei orificii de vibrație erau acoperite cu rozete. 2. Denumirea populară a viorii* în Banat și în unele dintre zonele învecinate. Lăută, termen greșit, de origine lit.

ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, supliment literar al revistei „Albina românească”. Apărut la Iași, cu intermitențe, între 1837 și 1838, sub conducerea lui Gh. Asachi, și, ulterior, a lui M. Kogălniceanu.

LÁUTĂ (< germ.) s. f. Instrument vechi cu corzi ciupite, având cutia de rezonanță foarte bombată, gâtul lung, încovoiat; strămoș al mandolinei și chitarei. Utilizat inițial doar cu acompaniament pentru voce, apoi și solistic. De proveniență arabă (al ûd), foarte răspândit în Europa în sec. 16-18. Repertoriul instrumentului a fost preluat de chitară.