ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ALOCUȚIÚNE ~i f. Scurtă cuvântare ocazională. [G.-D. alocuțiunii;Sil. -ți-u-] /<fr. allocution, lat. allocutio, ~onis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ALOCUȚIÚNE s.f. 1. Discurs ținut ostașilor de un comandant militar, rege sau împărat. 2. Cuvântare ocazională scurtă. [Var. alocuție s.f. / cf. fr. allocution, lat. allocutio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ALOCUȚIÚNE s. f. cuvântare ocazională scurtă. (< fr. allocution, lat. allocutio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u] – Fr. allocution (lat. lit. allocutio, -onis).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ALOCUȚIÚNE s. v. discurs.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

alocuțiúne s. f. → locuțiune
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*alocuțiúne f. (lat. allocútio, -ónis. V. locuțiune). Cuvîntare scurtă. – Și -úție.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink