AFÍN2, -Ă, afini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană aflată în raport juridic de afinitate (4). 2. Adj. Asemănător, înrudit în spirit. – din lat. affinis.
Sursa: DEX '09
(2009)
|
Adăugată de
CristinaDianaN
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÁFIN1, afini, s. m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis și cu fructe comestibile, răspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
paula
| Semnalează o greșeală
| Permalink
AFÍN2, -Ă, afini, -e, s. m. și f. (Jur.) Rudă prin alianță. – Din lat. affinis.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
paula
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÁFIN ~i m. Arbust din regiunile de munte cu frunze ovale-alungite, flori roz-deschise și cu fructe comestibile de culoare neagră-albăstruie. /Orig. nec.
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
AFÍN ~i m. jur. Rudă prin alianță. /<lat. affinis
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
AFÍN, -Ă adj. Înrudit. // s.m. și f. Rudă prin alianță. [< lat. affinis].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
AFÍN, -Ă I. adj. înrudit. II. s. m. f. rudă prin alianță. (< lat. affinis)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÁFIN1, afini, s. m. Arbust cu flori albe-verzui sau roșietice, cu fructe comestibile. (Vaccinium myrtillus).
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
AFÍN2, afini, s. m. (Jur.) Rudă prin alianță. – Lat. lit. affinis.
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
afín (-ni), s. m. – Arbust scund cu fructe comestibile. – Mr. afin. Lat. daphne, din gr. δάφνη „laur” (Herzog, RF, I, 99-104); cf. calabr. áfina „laur”. Aspectul ambelor plante prezintă o analogie. Iordan, ZRPh., LIV, 367, respinge acest etimon, pentru că nu este clară pierderea lui -d; însă cf. mr. și calabr., ceea ce demonstrează că fenomenul este deja romanic. După Pușcariu, Dacor., VIII, 103-5, și Scriban, etimonul ar fi lat. acinus „boabă”, contaminat cu daphne. Mag. áfonya nu este sursa cuvîntului rom., cum credea Cihac, II, 475, ci derivă de la acesta, ca și rut. (j)afini, jafyna, săs. afunje (Candrea, Elemente, 406). – Der. afină, s. f.; afinet (var. afinar, afiniș), s. n. (loc pe care cresc afini).
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
áfin (arbust) s. m., pl. áfini
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
afín (rudă) s. m., pl. afíni
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
áfin m. (d. afină). Un copăcel cu frunze verzĭ dințate, cu florĭ roșiatice, cu fructe negre albăstriĭ dulcĭ și cam acrișoare (vaccinium myrtillus). În Siberia se face din fructele luĭ un rachiu concentrat. În med. ele se recomandă contra diareiĭ, disenteriiĭ, scorbutuluĭ și vărsăriĭ de sînge. Din ele se fac și conserve și siropurĭ, ĭar cu sucu lor, roș închis, se colorează vinurile și stofele.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*afín, -ă adj. (lat. affínis, învecinat, d. finis, hotar. V. fine). Rudă pin [!] alianță.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
afínă (rudă) s. f., g.-d. art. afínei; pl. afíne
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink