accentus (cuv. lat. < ad cantus „cânt alăturat”) 1. Termen liturgic lat. desemnând cântarea oficiantului (preotului) în cultul romano-catolic, în opoziție cu termenul concetus, „cânt însoțitor”, care desemnează cântarea în unison* a corului sau a soliștilor. 2. Termen generic pentru desemnarea cântărilor greg. cu caracter preponderent de recitare și formulă (1) melodică de încheiere (ex. a) (v. psalmodie), apărut în teoria cântului greg. începând din sec. 16, odată cu termenul opus concentus adoptat ca termen generic pentru desemnarea cântărilor gregoriene cu caracter preponderent melismatic (ex. b). V.: antifon; antifonie; responsorial; introitus; melismă.